Da, deschid Cufărul lui Vasile Frasin... şi se face Lumină! Fără să mai aleg, scot un text/palimpsest şi-l iau la desluşit cu lupa de criminalist! Şi iacătă ce mi-i dat să descopăr!... "chiar văd lumină, iese fum, dar nu răspunde.../ (o fi dormind? n-o fi acasă? nu mă vrea?).../ zadarnic strig... ies clipe lungi şi muribunde.../ şi-mi plâng pe umăr, fără vorbă, uite-aşa!// vine un om, l-întreb frumos - (trece şi tace!/ nici el nu ştie? ori nu vrea?) - e-n lacrimi tot/ şi se ascunde sub un fel de carapace,/ de parc-aş fi-un străin murdar, parc-aş fi mort!// mai vine unul - (şi el plânge, şi el trece)/ - nimeni nu spune... (ori nu ştie?!)... unde-o fi!?.../ mă uit la cer şi la pământ: ce lume rece.../ mă simt şi strâmb, şi-ndepărtat, şi (s)pus la gri!// strig la lumină, strig la fum... mă uit încoace,/ mă uit încolo.../ (mai am timp?!)... strig şi ascult:/ toţi se ascund n-aceeaşi falsă carapace/ şi cred că-s vii, dar eu îi văd muriţi de mult!"... Sau, şi mai abitir, ca să mi se strepezească toţi incisivii şi să mi se garanteze că auto/persiflarea e punctul forte al ne/rezolvării tuturor ecuaţiilor existenţiale, cetesc şi mă crucesc milimetric! Mesaju-i uimitor şi con/duce tot la Lumină!... "Supusul tău te-a părăsit, frumoaso.../ (şi ai rămas plângând lângă un gard).../ ca pe-o străină, ca pe-o uscătură,/ ca pe-o închipuire te-a lăsat!// Supusul tău a fost Îndreaptă Lemne,/ a fost un Pur şi-un Simplu din Poveşti,/ a fost Repară Piatră prin grădină/ şi te-a udat cu Lacrimi ca să creşti!// Supusul tău n-a mai avut răbdare/ şi a plecat aiurea, în deşert,/ după Ilene d-alea pofticioase/ de ochi albaştri şi de Suflet fiert!// Supusul tău s-a dus după himere/ cu Dulcinee-n triste Mori de Vânt.../ este pustiu şi-ar vrea să se întoarcă/ fiindcă nici Iluzii nu mai sînt!// Supusul tău e gata să ajungă/ sub cătina din gardul unde stai/ şi-abia mai poţi înlăcrima o floare/ şi greierilor umbră să le dai!// Supusul tău e-aproape şi s-apleacă/ tot şi smerit la Îndurarea ta.../ hai, Singură şi Blândă Mătăciune,/ iartă-l, te rog, dacă mai poţi ierta!"//... Sigur că da! Sigur că da! Cât de mult a fost bântuit de gândul Plecării! Şi de gândul Întoarcerii! Oare o mai fi plecat vreodată, şi s-a întors? Oare se va întoarce şi Acum? Nu, nu cred că se va întoarce cum Atunci, dacă o mai fi plecat! Dar oare o fi ajuns Acolo? Nu cumva ar trebui să mă duc după el, să văd dacă-i ajuns, să văd dacă-i bine Acolo? Doar aşa zicea: "Ajung Repede fiindcă plec Târziu! Să nu stai cu Grijă! Dacă plecam Devreme, ajungeam Greu... ori Niciodată!"... (Ai puţintică răbdare!)
Era sigur că ajunge Acolo (IV) Scris de Ion Zimbru
