Întorc privirea şi văd o floare de toamnă, crizantemătoare, diafană şi alergând! Şi o aud: „ea nu mai locuieşte cu mine! ea şi-a luat umbra pe care ai mângâiat-o cu lăcomie şi a plecat să şi-o piardă! ea m-a lăsat singură şi să te caut mereu şi cu aleasă dorire fiindcă tu îi mărturiseai, într-un poem postum, cum inima ta de acum n-o să-ţi ajungă până atunci!”...
Stau încet pe diametrul fântânii şi aud un trup de floare de toamnă, un trup de vioară tremurând: „ea nu mai locuieşte cu mine! ea şi-a luat arcuşul pe care l-ai blestemat să nu moară şi a plecat să-şi umple umbra cu lumină! ea m-a lăsat aici să mă găseşti cu disperare fiindcă tu îi mărturiseai, într-o exuberanţă postumă, cum niciodată n-o să mori de tot!...
„eşti vinovat, omule mai alb ca zăpada! o să fii pedepsit şi bătut în cuie pe cerul poeziei! însă tu, omule mai trist ca omul de zăpadă, nu va fi să învii şi nu va fi să te înalţi vreodată! oare poţi tu să demonstrezi lungimea fântânii? oare poţi tu să afli aria fântânii din opera iubirii?” – aşa îmi zice o voce de floare de toamnă, aşa se aude un trup însetat de tandreţea vioarei!”...
În timp ce eu, autorul din spatele acestor cuvinte, rănit mortal la o vânătoare de iluzii, nu pot să scriu despre cea mai frumoasă noapte din viaţa mea, diametrul fântânii se rupe în două, exact în punctul unde razele fierb, exact în punctul din care începe căderea în vis!...Aşa întorc ochii şi văd o voce de floare de toamnă, învelindu-mă cu parfum de femeie: crizantemătoare şi diafană...şi pierzându-şi umbra peste moartea mea necesară!...
În timp ce ea, stăpâna umbrei din faţa acestor cuvinte, răstoarnă melopee peste amintiri, iar visul alunecă şi cade acolo, unde locuieşte cealaltă, exact la capătul fântânii fără capăt, un înger viitor, cu două nume pe aripi, se naşte la fereastra scâncind în ghearele Lunii, prin care se vede o voce şi se aude un trup de floare de toamnă, alergând cu fântâna-n spinare, cu Şeherazada în braţe...şi întrebând: „ea-de-ce-nu-mai-locuieşte-aici?”
