Sunt gard de lângă drum...şi fără măr!/ La mine-n şipci ascund un adevăr: drumeţule, ia fără nici o frică/ şi fă-mă foc de cald şi mămăligă!
Când se trezeşte musca, primăvara,/ în triplusalt, mătuşa Mărioara/ s-apropie de mine pe-nserat/ şi-şi pune dedesubturi la uscat!
Iar vara-mi vine, zău, să mă usuc/ văzând pe unul, zis Mihai Beniuc,/ cum scrie şi tot scrie despre mere,/ deshidratându-şi punctul de vedere!
Iar toamna, când mă brumă şi mă plouă,/ m-apuc de pari cu mâinile-amândouă/ şi, trist şi singur ca un quasimodo,/ arunc în vânt un strigăt grosso modo!
De-atâţia cari flămânzi şi de rugină/ îmi scârţâie piroanele-n surdină.../ mai reumatic de la an la an,/ sunt ca un moş academician!
Când vine iarna ca penicilina,/ mă doare-n leaţ şi mă înţeapă splina,/ trec javrele prin mine ca prin gard,/ sunt rar şi putred ca un salonard!
Mi-s dragi bărbaţii parfumaţi cu vin/ când, credincioşi, de mine se sus ţin/ şi-şi uită şapca şi cureaua-n par,/ cântând „n-am nici un ban în buzunar”!
Şi dragi îmi sunt şi fetele frumoase: când le privesc, rămân de lemn-Tănase,/ vin cu băieţi la gardul fără mere/ şi pleacă-nsărcinate de plăcere!
Atunci mai uit pe cei care mă scriu/ cu arhaisme pentru mai târziu.../ şi-mi amintesc cum, într-o după-masă,/ doi învăţau tema pentru acasă:/ aveau caiete de curat în genţi, se rezemau de mine, inocenţi.../ şi recitau din „imnele iubirii/ – curs practic pentru tabla înmulţirii”!
Sunt gard de lângă drum...şi doar atât/ – n-am nici un măr să-mi ţină de urât:/ mi l-a luat Beniuc în Capitală,/ să-l facă gem de artă comunală!
De-aceea-ţi fac, săteanule, un semn:/ ia-mă de-aici, cât mă mai simt de lemn/ şi bucură-ţi fiertura de pe sobă/...te va costa doar praful de pe tobă!
Şi, dacă vrei cuiva să mulţumeşti,/ dă-i dumnealui un kil de „Nicoreşti”/ – e omul care vinde din pădure,/ de milă şi de teamă să i-o fure!
