În fiecare seară, fără preget, ea se duce la marginea oraşului pentru mărturisire şi pentru dragoste cu Luna!
Din numele tatălui nu curge nici o apă! Din numele fiului nu latră nici un câine! Din numele sfântului duh nu cade nici o stea!
La fiecare fereastră, lumea se face de râsul lumii celeilalte! Un alt fel de iubire se consumă după ziduri, după gratiile puse întunericului – motiv de lezmajestate şi trădare!
El se re/face de raza Lunii! E sclavul şi definitivul ei! Întinde braţele în semn de rugăciune şi iertare!
Ea rămâne în urmă, într-o a/casă im/personală! Ea devine cealaltă! Ea adoră şi doare lumina şi o face trecătoare şi pură prin pânzele păianjenilor încremeniţi şi blânzi de mirare!
Câte un poet trece prin aer şi prin frunze, ostenit de veşnicie şi iluzii! Iar câte o femeie se aude mirosind a lebădă, a fecioară şi a deşertăciune!
Nici un regret, nici o resemnare, nici o compasiune! Doar o fântână în flăcări şi o pasăre de fântână în ultimul delir – poate cea mai simplă credere/mărturisire, poate cea mai simplă dragoste cu Luna!
Ea rămâne în urmă, hăt-hăt departe, cel mai departe, într-un im/posibil cu lacăt! Ea este cealaltă – pentru numele melancoliei, pentru numele târziului...şi pentru numele sfântului nimic!
În fiecare seară, fără greşeală, se duce la marginea oraşului! În fiecare seară uită să spună Amin!
Şi vine cerşetorul de fântâni:/ daţi-mi, văr rog, şi mie, o fântână,/ să beau puţin şi să mă spăl pe mâini/ – sunt de departe, tocmai de la stână!/
Am un izvor în buzunarul stâng:/ vi-l dau oricând, să nu vă fie sete!/ mi-i sete, însă pot să vă mai ning/ cu Mioriţa – Opere Complete!
Vă las un fluier ostenit de dor,/ mă duc departe, ca să dau la câni!/ ca un Lipan mă pregătesc să mor!/...Şi pleacă cerşetorul de fântâni!
