Se întâmplă aproape în fiecare dimineaţă, când circul cu troleibuzul 104, cel de 5 ore şi 15 minute! Ea este! Tace! Tace şi mă priveşte cu atenţie! O zi, două...o săptămână, două...o lună, două...un an, doi...! Nu mă scoate din calm! Dar nici n-am curaj s-o întreb dacă nu cumva joc într-un film cu două personaje, ea fiind şi regizorul şi actorul principal! E foarte elegantă! Şi cred că nu are mai mult de 50 de kilograme! Să tot aibă cam 1 metru şi 70 de centimetri! Şi cred că are mai puţin de 2 metri pătraţi. Şi ochi căprui! Şi rochie lungă, din catifea bleumarin! E ciudată? Nu, nu e ciudată! „E violonistă!” – îmi şopteşte o călătoare curioasă şi „prinsă” de „joc”! Desigur, încep să-mi pierd răbdarea, dar nu mă dau de gol! E frumos! E interesant! Ieri, la aceeaşi oră şi-ntr-acelaşi troleibuz, nu mai rezist şi o iscodesc, o rog să-mi spună unde cântă, ce cântă, pentru cine cântă! Tace! Ca şi cum nici n-a auzit ce am rugat-o! Totuşi, n-o cred impostoare! N-o suspectez de batjocură! Ce-ar fi s-o urmăresc? Şi dacă se simte deranjată de „coadă” şi-mi dă vreo una peste ochi? Oare nu-i mai bine să schimb traseul, să abandonez cest joc, dacă joc o fi?...Ce dilemă! Trebuie să iau o hotărâre, că nu se mai poate! În sâmbăta care urmează, nu-mi mai scapă! Această femeie „scumpă” seamănă cu domnişoara Ruth, un personaj al lui Laurenţiu Fulga, al cărei iubit moare taman în ziua nunţii! Această femeie începe să mă intereseze! Această femeie îmi pare destul de pură şi simplă, în pofida aparenţelor! Această femeie nu are mai mult de 50 de ani, dar „arată” cam de 30!...Sigur că da!...Gata, iată, astăzi e sâmbăta următoare! Sunt în staţie! Vine 104! Cel de 5 ore şi 15 minute! Mă sui! Femeia-i pe acelaşi loc! Tresar la un gând! Dacă-i violonistă, de ce nu are vioară? Uite, de atâta şi atâta timp o „studiez”, dar nu mi-a trecut prin cap să-mi pun această întrebare! Ştiu eu?! Poate o „ţine” în sala/locul unde cântă! Oare la ce „marcă” de vioară se „desfăşoară”? O fi având „stradivarius”?...Mor de curiozitate! Nu-mi voi refuza nici un efort până nu mă dumiresc!...Iacăt-o, îmi zâmbeşte pentru prima dată! Sunt aproape năucit! Totuşi, trebuie să fiu prudent! Nu trebuie să mă pripesc! Fiindcă, vorba lui Napoleon I, „de la sublim la ridicol nu-i decât un pas”!...Oare cum s-o urmăresc? La modul clasic, adică din spate şi pitindu-mă pe după colţuri şi copaci? Ori în stil modern, alături, ca şi cum am avea acelaşi drum?...(Stai să afli!)
Astăzi e Sâmbăta Următoare (I) Scris de Ion Zimbru
