Intrăm în Cimitirul Evreiesc! Intrăm încet, cu oarecare sfială şi smerenie, să nu tulburăm Somnurile cele de Moarte şi de Veşnicie! Prea sobra şi prea întristata LM mă poartă pe aleile Dormitorului Universal, fără să se oprească vro clipă şi să se ne/liniştească la vrun mormânt! După două ceasuri de Tăcere printre Cruci şi printre Bijuteriile Muzicale pogorâte/înălţate printre frunze, din cuvioşenia şi din repertoriile Forţelor Aeriene Păsăreşti, Violonista îmi spune să luăm loc pe o bancă, sub un tei cu crengile până-n Cer şi până-n Pământ!...Sigur că da! De când aştept acest moment! Pentru că, nu am nici o îndoială, cred că vrea să-mi facă o destăinuire! Şi eu vreau să-i mărturisesc! Şi eu vreau să limpezim oleacă acest Mister Frumos! Oftează, lasă două lacrimi căprui să alunece pe obraji şi să cadă-n Ţărâna Uşoară şi-n Memoria Subpământenilor noştri şi ai voştri! Apoi, cu degete lungi şi tremurătoare, umblă-n poşetă şi scoate-un petec de hârtie! Şi începe! Şi încep să aud: „şi va să înceapă ce caut şi-aştept/ de-o viaţă întreagă:/ urât sau frumos, mizerabil sau pur,/ de tot ori oleacă!/ mi-a spus cineva că-i lumină şi cald,/ că-i dulce şi verde,/ că-i lene şi somn, veselie şi vis.../ şi nimeni nu pierde!/ şi alt cineva mi-a şoptit că-i murdar/ şi beznă şi rece.../ că nimeni nu poate vorbi nimănui,/ nu poate să plece!/ ce farsă, ce fals, ce minciună, ce dor pogoară în toate!/ şi cât adevăr mugureşte în tot,/ se nalţă şi cade!/ când merge, mai stă, mai aude, mai vrea.../ când stă, sigur pleacă.../ şi-apoi va să-nceapă ce caut şi-aştept/ de-o moarte întreagă!/ devreme, târziu, astăzi, mâine, încet.../ aproape, departe?!/ n-am unde fugi, unde sta: sunt dator/ c-o viaţă şi-o moarte!”
Linişte! Doamne, ce Linişte! Nici măcar nu-ndrăznesc s-o întreb de unde are ori cine a scris asemenea tristă minunăţie! Chiar mă bate gândul să cred că distinsa Violonistă a pregătit intenţionat/special acest Program cu Ne/Răbdarea mea! Nu poate cineva să-mi spună că totu-i la voia întâmplării! Şi nu poate cineva să mă convingă despre existenţa unor circumstanţe determinante în această halucinată şi halucinantă Poveste! Eu n-am auzit/văzut vreodată un text mai frumos şi mai profund şi mai înalt şi mai dureros şi mai adevărat despre Viaţă şi Moarte! Oare ce surpriză mă mai aşteaptă în această Devastatoare Companie?
Femeia se ridică de pe bancă şi, cu tonul cel mai firesc din Galaxie, ca şi cum nu s-ar fi petrecut nimic, zice: „Mergem la Cimitirul Eternitatea!”...Automat, aproape plutind, mă ridic şi-o URMEZ, n-o URMĂRESC!...(Stai să te miri!)
