Da, am auzit bine, timpanele nu mă-nşeală! Violonista mă „invită” la Cimitirul Eternitatea! Oare ce...(Doamne, iartă-mă!)...vrea să „rezolve” Această Femeie, de mă poartă printre morţi? Vrea să mă înveţe Ceva? Să mă dezveţe altă Ceva? Oare ar trebui să regret că mi-am propus s-o urmăresc şi s-o urmez?...Sigur că nu regret! Că doar aşa mi-a poruncit Mama: dacă-mi place Liniştea Sufletească şi Candoarea, să nu regret şi să nu sper nimic, niciodată!...Sigur că da! Şi chiar asta se-ntâmplă cu mine, acum: n-am nici o părere de rău şi nici nu mă bântuie vro nădăjduire!...Mergem! Şi mergem! Mergem pedeştri! Doamna/domnişoara LM cică ajungem în jumătate de ceas! Cică să nu-mi fac inimă rea şi să nu mă încarc negativ! Cică să rămân pozitiv, indiferent la „calitatea” Imprevizibilităţii şi la „caracterul” Necunoscutului din Cale!...Iată, suntem aproape de intrarea în Dormitorul Eternitatea! Mai avem câţiva paşi! Nu mai avem nici un pas! Gata, intrăm! Violonista mă duce la capelă şi-mi sugerează să aprindem lumânări şi să ne crucim pentru Hodinirea celor mult mai mulţi şi mai importanţi decât cei vii!...Apoi, cum şi oleacă mai înainte, mă plimbă pe alei, de acolo-acolo, fără vro cauză aparentă! Nu ne oprim! Aşa, din mers, la modul surpriză, porneşte să se audă aproape şoptit: „hai să-mi macini veşnicia,/ doamna mea moară de vânt,/ şi să faci o turtă mare/ de la cer până-n pământ,/ şi s-o dai la plecătoare/ şi s-o dai la stătătoare,/ să mănânce fiecare/ frumuseţe cântătoare/ din senin, din întâmplare,/ din răspuns, din întrebare/ şi din zare până-n zare.../ altfel, tremură şi moare!// după ce-mi termină timpul/ veşniciei (tot) mâncând,/ macină-te şi pe tine,/ doamna mea moară de vânt.../ fă-te turtă, dă-te celor/ care cântă în cais,/ în salcâm, în plop şi unde/ le-am iubit şi le-am ucis/ şi hrăneşte-mi (ne)păsarea/ de-a (nu) şti să cer iertare/ celor ceste plecătoare,/ cestor cele stătătoare/ n-astă viaţă lungă-scurtă,/ la mormânt şi la fereastră:/ două turte într-o turtă/ pentru veşnicia noastră!”...Violonista se opreşte! Tăcerea o aude şi urcă! Din adâncuri! De mult nu mi-a mai dat Dumnezeu atâta Linişte! Şi nu vreau, nu pot şi nu ştiu s-o distrug prin nu ştiu ce comentarii im/pertinente! Cred, din nou, că-i mai bine şi mai frumos s-o urmez pe Această Femeie până la Capăt, să nu crâcnesc, să nu mă lamentez, să nu mă comport ca un fricos în faţa plutonului de execuţie! Iată, LM se uită la mine prin două lacrimi căprui...şi-mi şopteşte: „Hai să plecăm! Că trebuie să ajungem la Cimitirul Cătuşa!”...(O clipă, vă rog!)
Astăzi e Sâmbăta Următoare (V) Scris de Ion Zimbru
