Când te loveşti prima oară de lumina-i, îţi vine să crezi că ţi-a pus Demiurgul mâna în cap, chiar dacă nu ştii nimic despre Ea şi despre Demiurg. Nu înţelegi rostu-i general şi particular, nu ştii să spui dacă-ţi place sau nu-ţi place, dacă e bine ce face sau dacă nu-i rău ce faci. Pur şi simplu, stai pur şi simplu şi te miri fără să ştii ce-i mirarea. Apoi, după prima secundă în aceste coordonate, devii impur şi complicat, smiorcăi, faci nazuri, începi să nu-ţi mai vezi lungul nasului, tupeul se aglomerează la toate intrările şi la toate ieşirile firavei tale alcătuiri. Începe să-ţi placă şi să te intereseze Ea, cea care-i lumină, şi nu aceea care ţi-a dat această lumină. Şi, încet-încet, începi să vezi ce auzi, să auzi ce vezi, să faci diferenţe, adică să scazi substantivele între ele. Ori să faci "avere", adică să aduni ce este cu ce este, ce nu este cu ce nu este... şi chiar ce este cu ce nu este. Ţi se suie "personalitatea" la cap, dar îţi şi coboară bunul simţ la nivelul bazinului metabolic. Iar Ea, implacabila "convenţie" de mai sus, îţi devine din ce în ce mai dragă, deşi te doare şi te sâcâie rar sau des, funcţie de capacitatea ta de a (nu) pune virgulă între Neant şi Demiurg, adică între subiect şi predicat. Dar şi funcţie de posibilitatea de a recepta semnale din capătul Celălalt, despre care ştii tot atât cât şi despre cel de la care abia ai plecat. Puţin mai târziu, te dai puţin mai încolo şi te uiţi în oglindă. Nu-ţi vine să crezi ce vezi, dar începi să înţelegi că numai şi numai Ea-i vinovată de tot ce ţi se întâmplă, că stai în braţele Ei şi că nu ai nici o şansă de scăpare, că trebuie să observi dacă tu treci prin Ea ori Ea trece prin tine. Încet-încet, se face devreme, eşti chiar în mijlocul devremei. Înveţi că adevărul este o sumă infinită de minciuni, că jurul nu-i altceva decât o sumă infinită de imagini, visuri, gânduri, convenţii, nimicuri, toturi şi baliverne. Oleacă mai departe, începi să descifrezi conturul primului târziu, chiar să vezi şi să auzi scârţâitul destrămării, acordurile deşertăciunii, hohotul banal al ultimei tale veşnicii, soră geamănă cu aceea din care ai fost scos în braţele Ei. Şi nu prea-ţi mai vine să crezi că ţi-a pus Demiurgul mâna pe scăfârlie. Şi nu-ţi prea-ţi mai vine bine tupeul. Şi nu prea-ţi mai arde că de dai alfa şi omega, şi printre ce-i care sunt şi printre cei care nu-s. Pui palma streaşină şi observi/constaţi cum capătul Celălalt e din ce în ce mai aproape, cum bate la geamuri şi cum nu poţi să nu-l primeşti în ultima simfonie a sufletului tău. Asta-i Viaţa, nu?
Lucrare de Control la Avere Scris de Ion Zimbru
