Demult, sora mea, Dimineaţa, a trecut de amiază. A trecut aşa, fără să mai spună cuiva, fără să se laude, fără să ceară ceva la schimb sau drept plată şi răsplată pentru această izbândă. A trecut de amiază, dar nu-şi numără dimineţile niciodată. Şi numai eu pot să-i spun, dacă vreau, cât de mult îmi pasă despre singurătatea şi vorba ei curată. Numai eu ştiu de ce şi de unde vine această curăţenie şi singurătate. Numai eu ştiu că nu s-a plâns niciodată şi nu s-a speriat de singurătatea-i exemplară. Nu s-a plâns, nu s-a speriat şi nici nu a chemat ajutoare. Dimpotrivă, în fiecare zi, sora mea, Dimineaţa, învaţă şi rânduieşte pâine şi sare întru aşteptarea şi întru primirea tuturor darurilor pământului din grădină. Şi nu doar atât. Pentru toţi şi pentru toate, descântând în limbajul ne/cunoscut al celui mai frumos picior de plai, a făcut dulceaţă de cireşe amare. A făcut şi pentru cei care au plecat. A făcut şi pentru cei care or să vină. Şi eu, chiar dacă ştiu toate acestea, nu i-am dus nici măcar o floare, niciodată. Să-i fi dus măcar o floare de câmp, mai ales că sunt acolo, aproape...şi nu trebuie să merg cine ştie tocmai unde, cum fiul de împărat, odinioară, în altă lume, pe alt tărâm, dincolo de urât!...Sigur că da!...(şi doar am visat de atâtea şi atâtea ori că am să-i dăruiesc o fântână, măcar o fântână cu gura în jos, fiindcă sora mea, Dimineaţa, chiar vrea să lase în urmă apă pentru orice fel de sete, pentru orice fel de singurătate)...Sigur că da!...(deseori şi cu evlavie, Dimineaţa îşi aminteşte foarte frumos despre Mama, vorbind cu tata, la poartă, atunci, demult, când o aşteptau să vină pe jos şi surâzând tocmai din depărtarea cealaltă)...Sigur că da!...Acum, Mama este plecată în altă depărtare, în ultima depărtare...iar tata (atunci, nu acum) caută şi tot caută în hainele de ginere, caută şi tot caută prin buzunare...cică îşi aminteşte că a uitat ceva, demult, după nuntire...cică-i o dumitriţă pe care a primit-o mama în dar de nuntă...Sigur că da!...Sora mea, Dimineaţa, a gătit şi a pregătit dulceaţa şi pâinea şi sarea...şi trebuie să merg şi să-i duc o floare de câmp!...Iat-o, a trecut de amiază şi stă de vorbă cu tata şi cu mine...atunci, nu acum: aici, exact aici, o să fie fântâna...şi aici, exact aici, o să fie salcia de lângă fântână...şi aici, exact aici, o să fie teica de lângă salcie...şi aici, exact aici, o să fie Setea...setea mea şi a ta şi a lui...setea din arşiţa amiezii, ori setea din crepusculul de seară, din crepusculul de dimineaţă...setea cea din totdeauna...setea de linişte şi pace şi iubire! Nu?
Sigur că da! Nu? (II) Scris de Ion Zimbru
Mai multe din această categorie:
