Sigur că da! Nu? (XI)

Scris de Ion Zimbru

Marți, 06 Noiembrie 2018 00:00

În autobuz. Dimineaţă. Douăzeci de minute peste ora şase. În vehiculul friguros şi mirosind a ostil sunt vreo câţiva călători. Ca şi cum n-ar mai fi nici un loc liber, un domn bine, chiar foarte bine, urcă din Ţiglina şi se aşează exact lângă mine. Mă rog, e dreptul dumnealui să stea unde vrea, nu? Deschid ziarul şi citesc titlurile. Îmi atrage atenţia un articol despre celebrul prevăzător de imprevizibil, Hâncu. Mă cutremur când aflu cât de deştept poate fi acest cutremurolog. Deja, parcă simt cum se hâţână bietul Pământ, bietul autobuz, biata mea mură obişnuită cu alt fel de informaţii, crescută pe nişte coclauri unde până şi seismele, mofturi arhi/tectonice fireşti pe o planetă vie, au fost şi sunt fenomene de treabă, mişcări utile în rotaţia şi revoluţia mărişorului bulgăre de lut. Nu?...Sigur că da!...Domnul bine, chiar foarte bine, de lângă mine, scoate o gumă, o zvârle-n cavitate şi dezlănţuie o clefăire de mă scoate din răbdări. Mă dau jos din preajma lui şi stau pe picioare. Mă uit la el, poate se prinde. Nici vorbă. Poartă costum fumuriu, cămaşă fumurie, cravată fumurie, şosete fumurii, pantofi fumurii, ochelari fumurii, termopan fumuriu la ceas, ochi fumurii. Zici că-i simfonie a fumului în formă de domn. De domn gentil. De gentleman plesnind de sobrietate, respect, gratitudine, atenţie şi persuasiune. Dacă n-ar mesteca în halul ăsta, ai zice că-i ambasadorul Distincţiei Universale în Galaţi. Iată-l, priveşte fix şi lung în ochii mei, de parcă ar şti câtă poftă şi admiraţie nutresc pentru acest tip de zgomot şi nesimţire. N-am ce face. Abia aştept să cobor la Parfumul Teilor. Mai am vreo cinci opriri. Iată, domnul bine, chiar foarte bine, începe să se scobească în nas. Se scobeşte cu lux de amănunte. Bagă deştul încet, îl învârteşte prin fosă, îl scoate, îl studiază, îl şterge...şi-l vâră din nou. Mi se face o din aia, ştiţi de care, încât uit de profetul Hâncu. Autobuzu-i deja aglomerat şi n-am încotro. Domnul cel bine, chiar foarte bine, îşi continuă explorarea prin nas. Îmi creează senzaţia că are suferinţă scurgătoare la mucoasă. Sărmanul mai are noroc şi de aurul uriaş, cu piatră neagră, care-i opreşte deştul la timp. Altfel, ferească Sfântul Oarecare...(că avem cei mai mulţi sfinţi pe căpăţână de pământean)...deştul său lung i-ar sparge sinusul şi i-ar gâdila encefalul...mărunt! Nu?...Sigur că da! Nu mai suport. Cobor cu o staţie mai înainte. Şi-mi amintesc, a o mie şi una oară, „Legile fundamentale ale imbecilităţii umane”, de Carlo Cipolla! Punct!