Stau jos. Cum să nu stau jos când îmi porunceşte poetul? Cum să nu-mi "pun caru-n piatră" (vorba părinţilor noştri din josul Moldovei de sus şi din susul Moldovei de jos) şi să nu-l ascult pe Adrian Păunescu, pe care-l căutasem prin toate ungherele şi cotloanele bibliotecilor, căruia-i citisem toate cărţile de până atunci şi care mă fascina prin forţa metaforei şi prin curajul unui verb devastator? Nu mă interesau războaiele calde sau reci dintre el şi alţii. Nu mă interesa scuipatul revărsat asupra sa din cauză că răspândea "cultul personalităţii" preşedintelui de atunci. Nu mă ocupa decât gândul că-n cărţile sale pot afla diamantele trebuincioase pentru a-mi plăti dorinţa şi curajul trecerii dincolo de Porţile Infernului. Cum să nu mă cucerească "Istoria unei secunde" şi "Fântâna somnambulă", de pildă? Şi, fără alte cuvinte şi observaţii asupra ne/dumiririlor mele, poetul uriaş (şi la propriu şi la figurat) îmi recită chiar poemul "Iubiţi-vă pe tunuri!" din volumul cu acelaşi titlu. Cu glas tunător mi-l recită. Zăngănesc geamurile Casei Scânteii. Mi se cutremură principiile şi rudimentele, angoasele şi umorile mele încă netrecute printre stâncile/insulele unde se comportă de atâta vreme sirenele aventurierului Ulise. Şi cum pupăza să mă fac a nu înţelege mesajul poemului recitat, din care citez: "O, voi, tineri ai planetei mele/ convulsionate de atâtea arme,/ sub ochii holbaţi ai armatelor,/ sfărâmând ochelarii greţoşi ai generalilor,/ fără nici o ruşine,/ în numele singurei religii care ne uneşte/ credinţa în continuitatea speciei umane,/ iubiţi-vă,/ iubiţi-vă pe tunuri!" (?)... Sigur că da! Nu?...
Adrian Păunescu tace. Tace tare, ca să zic aşa. Eu tac şi mai tare. Dârdâi puţin, adică. Mi se aud încheieturile fizice şi toartele sufleteşti în tremur şi scârţâială, în frământarea specifică/normală unei astfel de întâlniri. Şi-mi zice să-i dau textele de dragoste. Şi chiar le citeşte. Şi chiar nu-mi vine să cred. Şi uite ce poezie alege şi mi-o publică în Flacăra timpului Atunci: "Coboară toamna, iar coboară... ah!/ nu este geamăt şi nici strigăt nu e;/ e o silabă care ţine-n şah/ cuvântul meu cu miros de gutuie!// Este un ah! ce mi-i atât de drag;/ un ah! că, poate, încă se mai poate/ metafora muta de pe zigzag/ şi visul de pe liniile moarte!// Şi se anunţă brumă şi se mai/ anunţă un turnir de crizanteme.../ aşteaptă lănci şi mai aşteaptă cai,/ şi eu: heraldul gloriei supreme!// Ah, ce frumoasă-i toamna care suie/ aroma-n fructe, care ţine-n şah/ cuvântul meu cu miros de gutuie/ şi bruma mea de nemurire... ah!"... (Stai să vezi!)
