Două Găuri

Evaluaţi acest articol
(2 voturi)
Fii primul care postează comentarii!

Am treabă cu el. Importantă. Vreau să-mi dea două găuri. Dar nu poate. Cică-i  ocupat. Se duce la mort. La un mort masculin. Care s-a stins aşa, pur şi simplu, de moarte bună. N-a suferit deloc. Mai degrabă l-a durut viaţa. Viaţa tuturor din jur l-a durut. Că pentru ei a muncit. Şi, când să trăiască (şi el) din pensie, a dat colţul. Şi nu era plictisit. Nu se săturase de trăit, cum se spune pe la noi. Chiar se pregătea s-o ducă până la capătul celălalt, da' Jupâneasa l-a surprins cu garda jos. Dar nici el n-a ascultat sfaturile prietenilor (şi duşmanilor) să re/acţioneze sub „acoperiş”. Drept pentru care, iată, pleacă pe ultimul drum, pleacă-n marele dormitor universal. Pleacă petrecut. Că aşa se numeşte când un viu conduce un mort. Cică-l petrece. Şi de aia nu poate amicul meu să-mi dea găuri. Pentru că se duce la petrecere. Chiar acu, la ora unu jumate, începe prohodul. Şi bibicul se grăbeşte. Că mortul nu poate aştepta. Cică-mi dă găuri după ce-l vâră-n pământ. Că nu-i mare scofală să dai două găuri, mai ales că el, toată viaţa, asta a făcut: a dat găuri. Găuri de amator, de profesionist. Găuri savante. Găuri inteligente. Şi-s la mare căutare-n lumea contemporană. Abia aştept să le văd. Nu mai amân nici o zi, nici o clipă. Amicul a promis că mă apelează după ce-l împământează. Că nu durează mult, fiindcă popa mai are trei morţi în planul de afaceri pe ziua de azi. Eu n-am încotro. Aştept să mă sune. Şi mă sună. În momentul ăsta mă sună. Şi mă anunţă că nu poate veni mai devreme, adică mai întârzie. Că mortu-i din acela, deosebit, şi-l dă jos cu onoruri militare. Cică a venit un desant de militari înarmaţi până-n măselele de minte şi chiar acum, în timpul convorbirii noastre, sunt gata să li se ordone „foc”. Toţi sunt bucuroşi că pot trage cu mitraliera-n memoria celebrului dispărut. Şi chiar aud comanda de executare a onorului. Şi ce cadenţă! Şi ce rafale! Trag direct în amintirea lui. Îi ciuruiesc memoria. Praf îi fac memoria. Nu se mai înţelege nimic din ea. Şi toată lumea plânge împrejurul dispărutului cu ştaif. Toată lumea se smiorcăie elegant, subtil, pios, cumsecade, printre gloanţe oarbe, printre ţigani cerşetori, printre lumânări inutile. Iar amicul meu, Neculai Petrache, mă roagă să amânăm găurile pentru mâine. Două găuri de vierme. La Dunăre. Una prin care să plec. Şi una prin care să nu mă mai întorc niciodată-n Galaţi, biet oraş cu cele mai multe găuri şi cu cea mai mare indiferenţă pe cap de locuitor! Nu?

Citit 413 ori Ultima modificare Luni, 20 Mai 2019 18:14

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.