Fata de sub Tei (I)

Evaluaţi acest articol
(0 voturi)
1 comentariu

A fost odată... exact când mă pregătesc (la şcoală şi-n casa natală) să scriu despre ce a fost odată. Mă pregătesc încet, dar mereu. Pregătirea-i simplă. Trebuie doar să am ochi buni şi minte sănătoasă. Şi am, slavă Domnului! Ochii sunt buni. Chiar foarte buni, mă pot lăuda. N-au cum să fie răi. Aici nu poţi avea ochi răi. Nici auzul n-are cum să nu fie bun. Văzul şi auzul şi sănătatea mintală mă ajută să pot înţelege (mă rog, măcar să încerc să pot pricepe!) întâmplarea continuă din Dealul Ciorii, de lângă cel mai înalt şi misterios tei al Copilăriei. Da, cum zic mai sus, pregătirea-i simplă. Zi de zi (lumină de lumină) şi noapte de noapte (întuneric de-ntuneric) îmi aşez ochii şi urechile pe direcţia teiului şi mă întreb: oare cine-o fi fata care stă fără oprire şi tace şi vorbeşte singură sub coroana uriaşă a copacului cela? oare-i bine să mă duc la ea şi s-o iscodesc? ori, la urma urmei, cât de rău poate să fie, dacă mă duc la ea să mă dumiresc? ce-o să-mi facă? doar nu-i nebună, după cum spun oamenii care au văzut-o de aproape, nu? şi cică-i şi foarte frumoasă, da?... Sigur că da, trebuie să-i iau inima-n dinţi, dacă aşa se procedează acum, trebuie să-mi iau băţul cu mutelcă pentru câinii de la stâna l-alde Lungu... şi să merg la ea, că nu se mai poate să-mi tulbur somnul şi visurile cu gândul la icoana ei ademenitoare, necunoscută, vie, parcă de când lumea şi pământul născută-n Dealul Ciorii, parcă bătută-n piroane pe fundalul sud-răsăritului cu tei de basm şi cu fior de veşnică şi răscolitoare aducere-aminte!... Sigur că da, şi mama-mi zice să nu mă mai zgâiesc atâta-n zare, şi mama-mi zice că nu-i nici o nenorocire, nu-i nici un păcat să dau o fugă tocmai acolo, lângă tei, să văd despre ce-i vorba în propoziţie... că toată ziulica şi toată nopticica formulez/bâigui propoziţii şi le trimit pe aripile vântului (nu aripile doamnei Margaret Mitchell) până la ea, acolo, poate-mi răspunde, poate mă cheamă... ori poate vine încoace şi nu mai pleacă niciodată în cea mai stranie singurătate pe care o văd şi o ascult de atâta vreme!... Sigur că da, sunt hotărât să plec la ea! oare să plec în timp de seară? oare să plec în toiul nopţii? sau e mai bine să mă duc în faptul dimineţii? sau în vreme de amiază?... Iată, se face seară, din ce în ce mai mult se face şi se lasă întuneric, şi răsare şi luna galbenă şi rotundă ca o medalie!... Iată, toate clipele mirării încep să se lovească unele de altele, într-un dans şi într-un balans halucinogen, într-o forfotă care-mi provoacă limitele imaginaţiei până tocmai dincolo de omenesc!... Şi iată ce aud!... (Stai să vezi!)

Citit 307 ori Ultima modificare Duminică, 21 Iulie 2019 16:31

1 comentariu

  • postat de IC Luni, 22 Iulie 2019 11:18 82.79.132.*** Link la comentariu
    0
    0

    Teiul ala inalt si misterios este 'teiul lui Lascarache " ramas acolo ,pe hat de pe timpul cand a fost defrisata padurea iar odata cu el ,pe acelasi hat , Iancu D Cujba ,poetul taran , mai ingaduise un scorus si un alun ( mai mare eu nu am vazut).... o mai sti cineva ce-i ala scorus .... Dragule , faci ,ce faci, si-mi trezesti amintiri... multumesc.

    Raportează

Lasă un comentariu

Utilizatorul este singurul responsabil de conţinutul mesajelor pe care le postează şi îşi asumă toate consecinţele.

ATENTIE: Comentariile nu se publică automat, vor fi moderate. Mesajele care conţin cuvinte obscene, anunţuri publicitare, atacuri la persoană, trivialităţi, jigniri, ameninţări şi cele vulgare, xenofobe sau rasiste sunt interzise de legislaţia în vigoare, iar autorul comentariului îsi asuma eventualele daune, în cazul unor actiuni legale împotriva celor publicate.

Prin comentariul meu sunt implicit de acord cu politica de confidenţialitate conform regulamentului GDPR (General Data Protection Regulation) şi cu Termeni si condițiile de utilizare ale site-ului www.viata-libera.ro