Ieri, după cum ziceam, cam pe la zece ore şi douăzeci de minute, când clopotele bat pentru sfârşitul Utreniei şi când popimea serioasă se pregăteşte să oficieze slujba pentru Denie, a venit Toamna! N-a venit cu trenul de Iaşi-Bârlad-Galaţi! A venit cu vântul dinspre Siberia! Şi cu acreditare semnată de Serghei Esenin a venit! A venit, dar n-a fost lăsată să intre în Galaţi! Au oprit-o nişte hahalere în bariera Traian! Au oprit-o, au cercetat-o, au percheziţionat-o, au iscodit-o, au pus-o să sufle în fiolă, au amendat-o pentru viteză ilegală, i-au luat permisul de anotimp firesc... şi i-au interzis pentru totdeauna să se mai apropie de oraşul cu „negustori cumpliţi”, cum ar spune Barbu Nemţeanu!... Eu, în gară, botos că nu a mai venit Toamna şi hotărât să scriu foarte urât despre ea, mă năpustesc şi mă burzuluiesc şi întreb impiegata: de ce?! Asta, cu şapcă roşie şi lanternă verde, cu aplomb masculin şi cu indiferenţă crasă, îmi spune că trenu-i suspendat din motive superioare, că aştept zadarnic şi că ar trebui să mă ocup (şi eu) de lucruri mai serioase, nu să tândălesc prin gară, nu să-l ascult pe rusul blond, cu „Focul vânăt” în suflet şi-n minte şi-n destin! Adicătelea, uite, chiar astfel: „Cârciumile le-aş uita pe veci,/ n-aş mai şti nici versul ce înseamnă,/ de-aş atinge-aceste braţe reci/ şi-al tău păr ca floarea cea de toamnă!”//
Sigur că da! Intru-n prima crâşmă, să-mi sting regretul, să încerc uitarea, să nu care cumva să mă reped la gâtul funcţionarei cu steag de plecare şi de sosire, să nu cumva să fac vro tâmpenie mai mare decât sinuciderea îndrăgostitei Anna Karenina! Aici, un aparat-radio vechi şi murdar exact ca-n „Peripeţiile bravului soldat Svejk”, anunţă evenimentul din bariera Traian şi recită cel mai frumos şi cel mai răscolitor poem despre Toamnă, ca şi cum despre Maria ar fi!
„Eu zic să ascultăm măcar o dată/ ce zgomot fac gutuile când cad!.../ hai să ieşim din sine şi din casă,/ hai s-auzim pe viu şi pe curat!//... Sunt năclăit de ciorne şi notiţe,/ de schiţe, încercări şi teorii!.../ dacă mă uit, căderea nu e fixă.../ dacă nu văd, gutuile nu-s vii!//... Una-i să văd căderea (de departe)/ şi alta-i s-o văd chiar de lângă ea!.../ o fi frumos să fiu chiar în cădere,/ gutuie chiar, căzând în sinea sa?/... sau chiar cădere?... să mă uit la alţii/ cum vin şi stau cu poftă şi cu dor.../ şi eu să nu le las nici o gutuie.../ să urce în cădere, dacă vor!?//... Hai, dacă mergi!... gutuile sunt coapte/ şi singure... şi parcă n-are rost/ să nu le vadă nimeni în cădere,/ să nu se mire: sunt, fiindc-au fost!.../ hai în oglindă... uită-te la Mine/ şi ai să vezi un Tine răsturnat!.../ E toamnă, dar s-aude primăvara!.../ şi-atunci să vezi gutuile cum cad!”//... Sigur că da! Nu?
