Doamna Nimănui

Scris de Ion Zimbru

Vineri, 06 Septembrie 2019 00:00

Ea este! Pentru că numai ea ştie atât de bine să se ascundă în spatele cuvintelor şi să-mi citească toate cuvintele în spatele cărora mă ascund! Dar nu numai că citeşte, ci mă şi găseşte exact acolo (unde), exact acolo (de unde), exact acolo (până unde)...şi exact atunci (până când)! Şi nu cumva să credeţi că-i doamna aceasta! Nu-i! E doamna cealaltă! E doamna care-mi face duminici în fiecare zi, e doamna care poartă greieri în păr, e doamna cu muşcate la fereastră, e doamna cu picior peste picior, peste picior...printre „a fi” şi „a nu fi”! Printre „a fi” şi „a nu fi” eu, nu ea! Fiindcă numai eu o chem în fiecare secundă la cules dumitriţe din livada cu gutui! Fiindcă numai eu o strig în fiecare secundă la gardul care ne desparte neantul în după părţi in/egale! Şi numai ea-mi răspunde îmi fiecare secundă, aceeaşi secundă, că nu are nici vreme şi nici timp de pierdut la gardul cestui neant ne/primitor! Zice că nu vine deoarece ea-i doamna Nimănui, iar eu nu am făcut nimic, absolut nimic pentru a fi doamna mea, chiar dacă ştie atât de bine să se ascundă în spatele cuvintelor şi să citească toate cuvintele în spatele cărora mă ascund!...Am strigat-o chiar acum, în această clipă...şi i-am dat/cerut întâlnire în marginea sau în mijlocul iernii care urmează să vină! Şi consider şi cred că trebuie să vină şi că trebuie să creadă că va fi foarte frumos când vom a/dormi şi vom visa la umbra unui om de zăpadă!...Sigur că da! Vom a/dormi şi vom visa că vine primăvara să ne ajute la cules dumitriţe în livada cu gutui! Şi să ne ajute la mugurit şi la-nflorit şi la crescut şi la pârguit şi la copt şi la cules cireşe amare pentru dulceaţă de cireşe amare! Şi să ne ajute la cules hectarul cu ghiocei pe care i l-am promis când am chemat-o prima oară la gardul care încă mai desparte apropierea de depărtare, dar nu a venit...fiindcă aştepta să-i scriu şi să-i citesc şi să-i murmur „ce zgomot face cântecul când moare”! I-am scris şi i-am citit şi i-am des/cântat fără să fie! Şi a fost foarte frumos, al naibii de frumos şi de curat, mai ales că Singurătatea mi-a ajuns până la sânge, până la os, până dincolo de os!...Sigur că da! Dar nu a auzit! Ori a auzit şi n-a vrut să vină! Ori a vrut să vină, însă nu a mai putut ieşi din spatele cuvintelor, unde se ascunde să-mi citească atât de bine cuvintele în spatele cărora mă ascund...şi să înţeleagă şi să fie convinsă că ea va fi o femeie de zăpadă, eu voi fi un bărbat de zăpadă...şi vom a/dormi în veacuri la umbra unui Dumnezeu de Zăpadă!...Şi vom visa doar primăvară şi dulceaţă de cireşe amare în aceeaşi tristă şi lăcrimată şi im/posibilă Livadă, unde vine întreg păsăretul Lumii să ne spună „ce zgomot face cântecul când moare”! Nu?