Amintire cu Doamna T.B.

Scris de Ion Zimbru

Sâmbătă, 07 Septembrie 2019 00:00

Vine şi trăieşte din/în stirpea rară a marilor cititori de Poezie! Nu-i altceva decât un admirator incurabil al Inefabilului! Şi nu-i altcineva decât Maria din Centrul părţii de nord a Moldovei de sud! Maria din pădurea cu salcâmi! Salcâmii aceia rari şi înalţi tocmai până la Cer, chiar până dincolo de Cer, pot spune! Şi cu flori negre! Negre cum numai irisurile Luminii din „Izvorul nopţii” lui Lucian Blaga pot fi!...Ieri, exact la limita dintre „a fi” şi „a nu fi”, am avut şansa de a o vedea în alaiul întunecat al unei procesiuni funebre! Avea mai mult decât dimensiunile sacrosancte ale atmosferei grele, de plumb, din lirica inconfundabilă/sublimă a lui George Bacovia! Avea aerul misterios şi fin al unui „trimis special” pentru a mă întâlni, chiar dacă s-a „folosit” de un prilej trist! Purta garoafă neagră în loc de broşă! Şi rochie lungă, de-un mov sepulcral, năucitor!...Cam pe la jumătatea ultimului drum al mortului, fără să se oprească, mi-a şoptit/poruncit clar: „După îngropăciune, te rog foarte mult să rămâi în cimitir!”...Bineînţeles, n-a putut să nu mă înfioare această propunere bizară, însă şi ademenitoare, parcă! Mai ales că „mirosea” a provocare! Şi-mi plac până la paroxism provocările unui cititor de Poezie!...Aşa, cum s-a întâmplat într-un demult îndepărtat, în pădurea aceea de salcâmi cu flori negre, când am cunoscut-o, şi eu şi ea ne/ştiind ce căutăm exact pe limita dintre „a fi” şi „a nu fi”, cum şi acum, şi cum de atâtea şi atâtea ori, de altfel!...Astfel, după ce am ascultat ultimul fornăit cu „încă ne mai rugăm pentru sufletul adormitului robului tău...”, după ce popa a huruit inevitabilul „amin”, după ce alaiul mortuar s-a răspândit cu gândul la „eternitatea mică” a comândului şi al uitării, am rămas în cimitir! Maria cea neagră m-a luat de mână şi m-a dus sub teiul de la mormântul unei mame! Poate mama mea, poate mama ei, poate mama lui, poate mama oricui...şi mi-a citit: „Cuvintele mele pe cine regretă/ când lumea dansează în raiuri precare/ şi-şi scrie iubirea măruntă, cu cretă,/ pe ziduri, pe zgomot, pe ape murdare?/ Pe cine înalţă cuvintele mele/ când lumea petrece în iaduri şi-şi strigă/ copiii să urle, să scuipe la stele,/ să-şi târâie dorul prin beznă şi frică?/ Pe cine coboară aceste cuvinte.../ din susul, din josul, din lungul, din latul/ acestui Nimic poreclit Înainte/ şi zis Înapoi?/ printre care Păcatul/ e rege şi sclav peste Tot?...când, aseară,/ o lume îmi calcă pe suflet şi, mâine,/ sfărâmă descântecul scris din vioară,/ şi ultimul ham!...de la ultimul câine?”//...[Publicitate: „Nimeni, absolut nimeni nu vrea să mai vină,/ deşi s-a făcut foarte multă Lumină!/ Nici măcar Maria, cea dintâi Marie!/ Maria care n-a ştiut niciodată cine (nu) Învie!” – Iolanda Cremene)]