Aşadar, Iubire nu mai este, Mere nu mai sunt şi nici Veşnicia nu mai ţine aşa de mult! De fapt, o minte mai ascuţită poate observa că şi Veşnicia s-a terminat! În locul Eternităţii, aceeaşi minte vede triumful bezmetic al Vremelniciei, izbânda şocantă a Efemerităţii! Şi nimeni nu vrea, nu ştie, nu poate ori nu are poftă/chef să mai urmeze rugămintea şi strigătul şi porunca şi îndemnul acelui Atunci: „hai la mere...(lumea se fereşte)...gratis, pe gustate...hai la mere!/ crengile se rup de-atâtea mere!... lumea are alte puncte de vedere!// iată, mama (cu pestelca plină) stă încet, la poartă şi aşteaptă,/ poate vine pofta să scurteze drumul de la vorbă pân-la faptă!// iată, vine tata din grădină, numai mere poartă-n buzunare,/ şade lângă mama şi îndeamnă: hai la mere tămăduitoare!// lumea se fereşte cu sfială! şi cu spaimă lumea se fereşte!.../ trece lumea...nu vrea să audă...nu pricepe că-i dumnezeieşte!// trece timpul surd...se rupe mărul de atâta dulce-grea povară,/ cade pe lungimea unui şarpe lămurit că trebuie să moară!...// dacă astfel este cum-se-cade...ce cădere, doamne, ce cădere!/ strig prin lumea asta fără lume: hai la mere gratis, hai la mere!”//...Prin urmare, cum să mai reziste Veşnicia? Şi cum să mai dureze Visul? Odată cu plecare Mamei...(a mea, a ta, a lui)...nici o Eternitate nu mai suportă vrun Trecut, vrun Prezent, vrun Viitor! Adică: „văd că vin sau cred că vin/ înspre veci şi-nspre amin!/ văd că toate vin pe rază/ şi încet-încet s-aşează/ mai încolo, mai încoace,/ drept în linişte şi-n pace,/ în descântec des şi bine,/ numai mama nu mai vine!// văd că sunt sau cred că sunt (în eternul meu mărunt)/ cel mai mare şi mai mare.../ gândul meu habar nu are/ cum că totu-i fals şi glumă/ într-un bulgăre de humă,/ cum a zis Ion pe-o Creangă/ de cireş, de treacă-meargă!// văd că stau sau cred că stau/ învelit în Ag şi-n Au!.../ nici n-aştept şi nici nu-mi pasă/ dacă e ori nu-i frumoasă/ ceastă viaţă, ceastă moarte.../ cest aproape, cest departe.../ dacă-s toţi şi dacă-s toate:/ velerim!... Singurătate!/ văd sau nu, nu cred că nu-s/ printre răsărit şi-apus!/ văd ce nu-i, nu văd ce este/ drept poveste din poveste,/ drept cea-a fost şi se întoarce/ printre vii şi printre Parce,/ printre mult, puţin şi bine!.../ numai Mama nu mai vine!”//
(Publicitate: „Veşnicia e un fel de mândrie a muritorilor, o formă pretenţioasă, prin care îşi mulţumesc un gust trecător de nonviaţă!” – Emil Cioran)...Nu?
