Te rog să laşi acasă icoana mea de seară!/ te rog să laşi acasă icoana mea de zi,/ fiindcă eu, de mâine, mă duc odinioară,/ să uit întotdeauna „a fi” şi „a nu fi”!// Miroase a iubire nemernică şi-a ură!.../ [de la (a)casa noastră n-am să mai plec nicicând,/ fiindcă doar acolo mă bate (cu măsură)/ o lună foarte plină (şi goală) până când...!]// Numai icoana mamei acolo mă aşteaptă,/ numai icoana tatei cu ochii până-n cer...!/ te rog, lasă-le-acasă! îmi trebuieşte-o dreaptă/ cărare printre mine şi ce va fi mister!// Te rog, întinde mâna... şi vezi că am dreptate!/ şi pune două vreascuri pe singurul meu foc,/ să-(mi) pot lua lumină pentru singurătate/ când voi avea în spate o moară cu noroc!// Miroase a iubire nemernică şi-a ură!/ decât aşa, mai bine bine-cuvânt la câini,/ să se-nţeleagă rostul iertării care fură/ păcatul... şi se spală cu el, frumos, pe mâini!// Mama e-aceeaşi mamă: a mea, a ta, a noastră...! şi tata e acelaşi... spun: tatăl nostru sfânt!.../ [icoane pe câmpie, icoane la fereastră.../ şi noi (cu moara-n spate): noroc bătut de vânt!]//
Nu mai am făină, moara mea de vânt.../ nici întotdeauna, nici din când în când,/ şi nu am răbdare, nu mai stau la rând,/ vreau să fac o turtă, să nu mor flămând!// Cei săraci ca mine, moara mea de vânt.../ n-au loc nici în ceruri, n-au nici pe pământ,/ nu-s primiţi în raiuri, nici în iaduri nu-s.../ sunt striviţi de minus, sunt mereu în plus!// Dacă ai vro milă, moara mea de vânt.../ hai tocmai încoace, tocmai unde sînt/ lângă cel mai singur cavaler trist, sfânt.../ şi adu-mi făină, să nu mor flămând!// Mă tot uit în zare... nu cred că mai vii/ să-mi iei lăcrămarea ochilor pustii.../ nu am nici de suflet, nu am nici de gând...!/ Mai rămâi cu bine, moara mea de vânt!// Ieri am fost la tine, moara mea de vânt/ cu singurătatea înclinată blând,/ aripile tale line s-au întins/ ca să-mi răsplătească ochiul meu învins,/ toate să-mi adune lacrima de frig/ şi să-mi ostoiască tristul meu nimic!// Ce despovărare să te văd cum stai/ pe genunchii unui lung picior de plai,/ cum te bate vântul de atâta timp/ şi tu macini boabe de păcat în schimb!/ Nu-i păcat să macini, însă nu-i uşor/ să-mi văd amăgirea-n dinţii pietrelor!// Nu te dau la nimeni, moara mea de vânt,/ numai lângă tine pot vedea că sînt,/ pot vedea sfârşitul chiar acum pe scut,/ numai tu-mi dai pacea altui început,/ mergi fără oprire, dar rămâi pe loc/ în singurătatea-roată la noroc!// Păsări dezgheţate vin duminicând/ în singurătatea-mi înclinată blând!/ Vii şi tu la mine, moara mea de vânt?//... Chiar aşa! Vii?
