Iarnă grea în Jigălia, sat component al comunei Şuletea, din regiunea Vaslui! E omătul mare cât casa, nu pospai, cum cel de acum! Şi cu furtună de 100 de Km pe oră, dinspre Kremlin! Şi cu oameni bucuroşi că Dumnezeu are grijă de ogor! Şi cu flăcăiandri veseli şi cu fetişcane vesele că-şi pot face derdeluş, că se pot „bate” cu bulgări albi, că-şi pot „ctitori” oameni/animale din zăpadă! Cu ţărani credincioşi în Cel de Sus! Şi cu deosebit/continuu respect pentru Slava Cerului! Oameni care-şi iubesc apropiaţii şi depărtaţii, în aceeaşi măsură! Săteni care nu-şi uită obârşia, care nu dau „pacea pe gâlceavă şi cinstea pe ruşine”, ca să uzez un proverb pe cale de dispariţie, astăzi! Cu gospodari care se ajută reciproc, prin clăci, şezători, adunări, echipe, fără nici un calcul mercantil, fără nici un fel de plată, fără gândul mârşav la contra/serviciu, cum se întâmplă acum!
Sigur că da! Demult, în satul Jigălia! Când lupii zgrepţănau la uşile caselor şi se rugau pentr-un os, pentr-o ciozvârtă, pentr-o coajă de mămăligă! Când se lipeau palmele de clănţău, de lanţul de la fântână! Aşa de ger era! Când iepurii rodeau din vârful pomilor! Aşa troiene erau! Şi când elevii nu lipseau de la Şcoală, deşi nămeţii erau mai înalţi decât ei! Când toţi legaţii de glie ieşeau la făcut pârtie pe drumuri şi pe şosele, ca să poată duce vacile la adăpare, ca să poată circula Rata şi Poştaşul!
Sigur că da! Ca în toate timpurile şi vremurile, în Jigălia trăiau Ţărani demni de Laudă şi Ispravă, dar şi tot felul de lichele păcălitoare şi leneşe, de tândălitori şi puşlamale, de şnapani gata-gata oricând şi oriunde şi oricum să dea o „lovitură” mică sau mare, să tragă jăratecul numai şi numai pe turta lor, pe când a celuilalt să rămână chilimoaţă! Unii erau în stare să alunge câinele de la umbră şi să-i ia locul! Alţii aveau atâta puturoşenie-n genă şi în oase şi în sânge, încât se suiau călare pe vacă, dacă trebuia musai s-o ducă la păscut, pe imaş! Unul avea atâta trândăvie şi prostie-n instalaţie/constituţie, încât nu mai mulgea vaca! Fugărea sau lega viţelul, şi sugea direct din ugerul lăptăresei! Altul s-a culcat pe arătură, iar tractoristul, afumat fiind, nu l-a văzut...şi a trecut cu polidiscul peste el! Felii l-a făcut, nu altceva!...Însă, printre aceşti pierde-vreme şi gură-cască, se aflau şi harnici/chibzuiţi de pomină, de tip romanesc, nu glumă! Unul dintre aceştia se numea Constantin Neceli! Despre dumnealui vom povesti în continuare!...(Stai să vezi!)
