Mârlanul şi Câinele (II)

Evaluaţi acest articol
(7 voturi)
Fii primul care postează comentarii!

Ieri, dimineaţă, la ora când mârlanii scot câinii la defecare în decor, plec spre Altă Singurătate şi jur să nu mai scriu despre idioţi. Merg destul de încet, corect, gramatical. Dau prioritate celor care aleargă spre Nicăieri, din cauze arhicunoscute. Nici unul nu mă ocoleşte. Toţi mă împing. Vor să treacă, să ajungă, să facă, să dreagă. Chiar mă dau jos de pe trotuar şi-i las să se manifeste, să-şi exprime angoasa musculară, umorile, concluziile şi dimensiunea cerebrală. Merg spre sud, pe strada Frunzei. Am acte. Am permis de circulaţie prin Republică. Sunt tot. Iar am uitat să-mi las măcar sufletul acasă. Cred că nu pot să mă deplasez fără suflet. Cred că mi-a dat Mama prea multă dezlegare la suflet în această Republică Nervoasă. Cred că am să mă duc la mormântul Mamei şi am s-o întreb de ce m-a făcut pe mine, Atunci, şi nu pe Altcineva. Am întrebat-o şi când alăpta şi creştea şi mângâia şi organiza cu nuiaua nemernica mea Alcătuire, iar Ea, Mama, a zis că Altcineva nu ştie, nu vrea şi nu poate fi în locul meu, cum cucul nu poate fi sticlete, mierla nu poate fi privighetoare, metonimia nu poate fi sinecdocă, drumul nu poate fi cărare... adică, altfel spus, mi-a spus că am să găsesc răspuns înalt şi adânc şi frumos numai dacă am să alcătuiesc o fântână cu gura în jos. Sigur că da!... Merg din Singurătatea Asta spre Altă Singurătate. Am la mine tot respectul, toată gratitudinea, toată grija pentru Relativ şi Absolut. Am distanţa legală (de bun simţ) faţă de sudul şi "Nordul Obiectelor"... (îi mulţumesc poetului/mentorului meu, Ioanid Romanescu, pentru această Metaforă nedreaptă ca o cărare misterioasă prin lanul de grâu)... Pe partea dreaptă - exact pe spaţiul verde, aproape de Biroul cu Funebre al lui Cristian Mormânt - un ditamai nene mârlan îşi urmăreşte jigodia în plin proces de purgaţie şi vorbeşte cu animalul expus samavolnic în văzul lumii, de parcă lătrătorul nu-şi poate efectua/elimina rezultatele metabolice... fără monologul stăpânului fumător şi scuipător la rădăcina blocului F-3. Văd şi tac. Nu mă comport. Că m-am comportat de curând... şi era cât pe ce să mă chelfănească o bahahuie cu bigudiuri, halat şi mops la defecare în decor. Încerc să trec repede, cât de repede mai pot prin dreptul acestui pastel cotidian ilegal (şi nesimţit, bineînţeles)... dar nu reuşesc. Fiindcă, din motive ne/ştiute, buldogul îşi întrerupe defecarea şi se năpusteşte spre mine. Desigur, mă traversează o sfârşeală netrebnică prin anatomie. Câinele mai are un urlet până la gardul care mă desparte de... spital!... (Stai să vezi!)

(II)

Câinele, imprevizibil şi mânat de instincte, vine cu ochii roşii spre mine. Şi vine, şi latră, şi vine, şi urlă, şi vine!... Ştiindu-mă cu frică organică faţă de "prietenul" omului, înlemnesc. Nu pot face nici un gest de apărare, nu pot articula nici un cuvânt de ajutor. Doar mă pot uita la stăpânul cretin al buldogului "inocent". Care stăpân, un găman cu glugă şi morgă de geniu digital, nu se sinchiseşte să-şi strige şarla, nu face nici un pas întru oprirea evenimentului în desfăşurare. Nu-mi vine să cred că, iată, atitudinea unui "om" pune în pericol oasele unui trecător ajuns, volens-nolens, personaj într-un "spectacol ieftin", neobservat de autorităţi, de cei care nu găsesc "soluţii" de rezolvare a câinilor cu stăpân, dar şi a stăpânilor cu câini. De fapt, acestor aşa zişi "iubitori de animale" nu li se rupe inima de dragul patrupedelor canine, ci, mai degrabă, li se rupe-n 3,14 şi-n alte constante că atentează la siguranţa pietonului pe stradă. Gata, dezlănţuitul cu ochi congestionaţi mai are un salt şi ajunge la gard. Apoi roagă-te la cel de sus şi la cel de jos să-ţi fie con/turul şi scheletul rezistent, zimbrule!... Apoi mulţumeşte Providenţei că eşti lângă spital!... Apoi zi mersi şi pentru că, iată, mai sunt nişte oameni pe stradă, şi ăştia destul de indiferenţi, dar or avea şi or folosi oleacă de milă să adune firimiturile de zimbru şi să le ducă la resuscitare, la reanimare, la morgă, la groapă ori la padocul din strada Zimbrului, unde alţi flămânzi şi "ne/educaţi" râvnesc şi aşteaptă o ciozvârtă... ori, mai sigur, se roagă la doamna Eutanasia!... Iată, unul dintre spectatori zbiară la mine să fug şi să intru în Biroul Funerar al lui Cristian Mormânt, în loc să strige la şeful animal al fiarei inumane!... Nu pot, nu pot face nici o mişcare, toţi muşchii mi-s păliţi de tetanie, parcă mi-s atrofiate corzile vocale, parcă-mi petrec ultima clipită pe Rotund!... Gata, mai are un sfert de clipită!... Brusc, îmi aduc aminte cum, într-o situaţie la fel de precară, am ridicat mâinile, aşa, ca la o somaţie cu mitraliera, şi am scăpat cu "obraz curat", chiar dacă groaza mă urmăreşte mereu, peste tot, obsesiv. Da, ridic mâinile... şi buldogul se opreşte, mă studiază şi mă compătimeşte... sub rânjetul idiotului scuipător la rădăcina blocului F-3, alaltăieri, dimineaţă, în „iarna” asta frumoasă ca o Rochie de Seară pe lacul plin cu lebede cântând!... Da, câinele mă studiază şi mă adulmecă...şi parcă vrea să-mi spună că Stârpirea este singura şi ultima Soluţie pentru a scăpa de cei care confundă cucul cu sticletele şi metonimia cu sinecdoca! Nu?

Citit 1082 ori Ultima modificare Sâmbătă, 29 Februarie 2020 00:28

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.