FRUMOASELOR FEMEI DIN TOTDEAUNA,
cămaşa voastră o descântă Luna,
pe gâtul vostru Lacrimi Catedrale
vă cer iertare şi se duc la vale!
Din când în când, cu mânurile voastre
turnaţi în vii globule mov-albastre,
iar viii le răstoarnă în pahare,
crezând că beau mătăsuri viitoare!
Şi vă uitaţi departe, pe fereastră,
cum vine-ncoace umbra Dumneavoastră,
să norocească flori şi oameni care
se duc la vale şi vă cer iertare!
Sunteţi Iisuse, doamnelor frumoase:
dacă n-aţi fi, ar bate vântu-n case,
s-ar ofili şi Luna din fântână
şi ar muri de tot Limba Română!
Ce linişte se lasă pe Pământul
născut de voi, curat de voi, plângându-l,
şi măturat şi şters până răsare
din coapsa voastr-aceeaşi întrebare!
Cine aţi fost, Făpturi devastatoare –
când vă iubesc, poeţii dau în floare,
când vă urăsc, poeţii nu-s fiinţe –
cine sunteţi, sublimelor Seminţe?
Vă cer iertare, doamnelor frumoase:
fără de voi, poeţii mor în case,
fără de voi, pământul se opreşte,
nu mai tresare, nu mai Româneşte!
Mă uit – şi eu – departe, pe fereastră,
mereu, după Lumina Dumneavoastră,
să-mi răsăriţi o zi, şi încă una –
FRUMOASELOR FEMEI DIN TOTDEAUNA!
