Câteva cuvinte şi o tăcere la moartea unei mame

Evaluaţi acest articol
(2 voturi)
Fii primul care postează comentarii!

Când moare o mamă, orice mamă din această lume cu ne/muritori de vază şi de rând, nu putem vorbi ca despre o moarte oarecare. Aşadar, dincolo de semnificaţia, importanţa şi necesitatea acestui eveniment, se cuvine să-i vedem o cauză (mai) înaltă şi un efect aidoma, se cuvine să căutăm şi să găsim măcar acum frumuseţea cestor două silabe identice şi foarte simple în alăturarea, alcătuirea, rostul şi rostirea lor. Desigur, de la apariţia vieţii şi a morţii pe Rotundul de pământ, fiecare a atribuit însuşiri şi bune şi rele acestor "două surori" gemene, fără de care nu se poate Nimic. Nu poate exista una fără cealaltă, nu suflă separat. Deşi, aparent, par veşnic pornite şi supărate una pe cealaltă, se înţeleg de minune, participă amândouă la armonia universală. Adică, altfel spus, îşi suflă în borş reciproc. Pentru că, se vede în fiecare şi la fiecare, viaţa se ocupă de moarte şi moartea se ocupă de viaţă. Pe cuvânt, uitaţi-vă cu atenţie, numai o Mamă se poate ocupa de/cu ambele, fiindcă numai o Mamă se află în stare să nască şi viaţă şi moarte, deopotrivă şi în acelaşi timp. Ceilalţi, toţi purtătorii de viaţă şi de moarte, şi care nu ştiu şi nu pot să treacă prin chinurile înalte şi purificatoare ale naşterii, trebuie să cadă încet şi frumos şi cu smerenie în faţa făpturii alcătuite din două silabe identice, sublime şi simple şi rare ca propria lor moarte. Sigur că da! dacă (în viaţă) moartea-i o prezenţă absentă, şi dacă (în moarte) viaţa-i o absenţă prezentă, am curaj să spun că amândouă sunt nemuritoare, sau că amândouă nici nu există. Aşadar, jos lacrimile, jos tristeţea, jos bucuria, jos ipocrizia, jos falsul, jos toate cele sfinte şi păgâne, care se năpustesc să mânjească memoria "trecută" şi memoria "viitoare" a unei mame, oricare ar fi Ea! Memento: "o mamă care naşte mame,/ nu poate, n-are cum să moară,/ are câştig în faţa morţii cu viaţa ei pe dinafară!"... Sau: "singurătate... geam de monastire,/ prin tine-şi cerne timpul puritatea/ dinspre trecut şi din în/chipuire,/ plătind, pe rând, cu naşterea şi moartea...// atâtea chipuri: linişte pe targă,/ în flori de câmp, în pietre, în altare.../ cu ochii stinşi, dar fără să se-ntoarcă,/ ajunge iar în punctul de plecare...// şi iar ne traversează carotida/ şi-udăm cu sânge linii de sosire.../ o, eli, eli!... strigă piramida.../ singurătate, geam de monastire!"... Oricum, oricare ar fi această Mamă pe aria Rotundului de pământ, nu pot să-i spun decât "Dumnezeu s-o ierte!" şi nu ştiu decât să-i respect sufletul prin Tăcere. Eu cam atâta am avut de zis despre Lumină!

Citit 940 ori Ultima modificare Marți, 07 Aprilie 2020 20:02

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.