Acasă, la Profesorul meu de Linişte, toată Ograda mă ia în braţe şi mă duce în toată Grădina lui Dumnezeu! Delicat şi persuasiv şi hotărâtor, Profesorul şterge virgula dintre mine şi el! El este un Subiect! Eu sunt un Predicat! Acasă, tot la Profesorul meu de Linişte, toată Grădina mă ia în spinare şi mă azvârle în toată Ograda lui Dumnezeu! Subiectul toarnă „lacrima christi” în două ulcele din lut „Omar Khayyam”! Eu îl declin! El mă conjugă! Parcă suntem două „Evanghelii după Noi”! Filozofia ne ascultă de la unghiile noastre mici! O ninsoare divină şi torenţială ne vede şi ne aude şi pogoară din copacii/pomii uimiţi de câtă trudă şi de cât zgomot este nevoie în ceastă lume mai frumoasă decât ieri, mai frumoasă decât mâine! Vine doamna Preoteasă şi pune Pâine între Subiect şi Predicat! Ce pâine rară şi bună! Mâncăm şi plângem fără Lacrămi... dar se vede limpede unde şi de unde şi până unde, odată şi odată, virgula va rămâne Singură!
Acasă, la Profesorul meu de Linişte, ascultăm un privighetor din Alunişul care străjuieşte sudul Alcătuirilor noastre! Pasărea măruntă şi dumnezeiască ne cântă pe înţelesul nostru! Adică ne trimite din tot sufletul ei Uriaş o suită tulburătoare de viersuri în tot Acordul Mirărilor noastre Nemuritoare! Vreau să tălmăcesc ce zice privighetorul, dar Subiectul îmi aminteşte că Inefabilul este Intraductibil şi că Ascultarea-n Tăcere e drumul cel mai scurt dintre Păcat şi Iertare!
Acasă, la Profesorul meu de Linişte, vine doamna Preoteasă şi aşează o tavă pe-un şervet dintre Subiect şi Predicat! Pe tavă, pe-o hârtie de cancelarie şi cu scris de cancelar, se distinge „Mereu nu a fost niciodată Mereu”, adică, zice doamna Preoteasă, că-i un text despre Luna care tocmai se caţără-n salcâmul din fundul Grădinii lui Dumnezeu! Profesorul meu de Linişte ia textul şi începe să citească rar şi aproape şoptit! „miroşi a furtună, miroşi a zăpadă,/ a secetă lungă, a plâns, a mister...!.../ în rochie movă, cu trenă uscată,/ s-aude izbindu-se luna de cer!// miroşi a cutremur, miroşi a ruină,/ a hohote oarbe, a tot, a nimic...!.../ şi luna s-aude cum cade-n grădină/ şi strigă la mine că moare de frig!// miroşi a triremă căzută pe gânduri,/ lovită aiurea de zei şi corsari...!.../ doar luna mai bate rănită pe scânduri,/ pe sâni şi picioare, pe ochii amari!// doar luna mai suflă pe urmele mele/ murdare de tot ce n-a vrut dumnezeu...!.../ adio, corabia mea de nuiele!.../ mereu nu a fost niciodată mereu!”//... Acasă, la Profesorul meu de Linişte!
