Cum ziceam, amurgul se suie indiferent, din ce în ce mai des! alcătuirea din faţa mea se şterge din ochii mei, se face ca o arătare! şi tare mi-i teamă că va dispărea, că va intra în pământ sau va intra în cer! şi tare mi-i teamă că n-am s-o mai văd niciodată, aşa, cum o văd acum, după sinuciderea bizară din vremea aceea, în gara aceasta, adică în gara unde alergam să văd trenul (şi eu) pentru prima oară, adică în gara de dincolo de salcâmi! salcâmii care, atunci, făceau flori albe (noaptea) şi flori negre (ziua)... să se vadă, să poată fi văzute, să poată fi admirate în tot farmecul şi în toată splendoarea lor!... Oare astă arătare s-o fi sinucis supt adiere de flori negre? oare s-o fi sinucis supt adiere de flori albe?... (ştiu că, în ziua înmormântării, pădurea avea şi flori negre şi flori albe! oare să fi fost crepuscul de seară, când noaptea îngroapă ziua până dimineaţă? să fi fost, oare, crepuscul de dimineaţă, când lumina îngroapă întunericul până-n seară? nu-mi mai amintesc dacă se revărsa lipsa luminii sau se revărsa lipsa întunericului, fiindcă nu-mi puteam ascunde mirarea şi suferinţa, şi ţineam ochii închişi, aşa, să nu se vadă, să nu-mi scap lacrimile prin ogradă şi pe drum, nu cumva să mi-i vadă sătenii şi să mă bănuiască şi să- mi ghicească vinovăţia!... (doar eu sunt vinovat de sinuciderea ei, nu?)... sigur că da! de ce am lăsat-o să mă iubească fără să-i spun că nu-mi pasă? de ce n-am avertizat-o despre zădărnicia sentimentelor sale?... ea mă iubea ca în filme, ca în cărţi... însă eu nu dădeam nici o turtă, nici o savarină pe romantismul ei, pe curăţenia sa devastatoare!... (ţin minte că maică-sa m-a rugat să-i scriu câteva cuvinte pe cruce! ştia că-s cel mai deştept de la ei din sat! ştia că mă pricep la ziceri despre moarte, despre veşnicie, despre nimic! şi chiar am vrut să-i scriu cu dalta pe lemnul de căpătâi: "se surpă dorul... marginile lumii,/ menghine reci, s-apropie de mine.../ iar vine toamna, iarăşi mor salcâmii,/ dar panta rhei tot panta rhei rămâne"... dar nu i-am mai scris!... de ce să-i fi scris pe cruce, dacă toată viaţa şi toată iubirea ei nu i-am scris pe hârtie şi nu i-am trimis prin poştă nici măcar un cuvânt?... lasă, am zis, că-i scrie altcineva!... sigur că da, un analfabet i-a mâzgălit crucea cu ceva despre somn, cu ceva despre roabă!... sigur că da, acela-i analfabet! însă, decât criminal ca mine, mai bine analfabet, nu?)... Iată, nu-i mai văd tălpile, nu-i mai văd gleznele, nu-i mai văd genunchii, nu-i mai văd poalele rochiei de stambă!... Oare unde-i pictorul?
Mi-i teamă că n-am s-o mai văd niciodată Scris de Ion Zimbru
