Şi doar am spus întotdeauna, dar nimeni nu m-a crezut niciodată: nu am încotro, sunt obligat să rămân aici, la cheremul Infernului, printre himere purificatoare, printre umbre celebre şi sfinţi afumaţi, printre păcătoşi smoliţi şi inocenţi aiuritori în cazanul tembel al inculturii!... din când în când, într-un remember răscolitor, mă apropii de mama!... (o văd mereu plecând spre cer, la trei paşi sub pământ! o văd mereu venind din pământ, la trei paşi de casa ei cu cer la uşă!)... şi toate apropierile mele de ea, şi toate apropierile ei de mine îmi dau lumină, îmi dau lumina de care încă mai am trebuinţă... să ajung până atunci!... din când în când, apropierile de tata... (pe aceeaşi cărare şi în acelaşi dus-întors imaginar)... îmi aduc "ama" de la mama şi îmi dau toată liniştea din albastrul dumnezeiesc al ochilor lui, linişte de care încă mai am trebuinţă... să ajung până atunci! pentru că aşa mi-au grăit toată viaţa şi aşa mi-au lăsat cu limbă de moarte: băiete, fără iubire, totu-i searbăd! fără iubire, râsul şi plânsul sunt zadarnice! fără iubire, eşti cuc printre vulturi şi naiv printre roţi de noroc!...
Şi doar am spus întotdeauna, dar nimeni nu m-a crezut niciodată: am vrut şi am încercat să cer iertare păsărilor... şi m-am dat demâncare păsărilor! am vrut şi am încercat să cer iertare luminii... şi m-am dat demâncare la steaua cea mai polară dintre stelele polare! am vrut şi am încercat... iar acum mă doare inima din stânga (pe cea din dreapta nu ştiu s-o pornesc) şi-mi pare rău că nu le-am dat pe amândouă pentru un cântec şi pentru o pană de pasăre-liră, pentru singura rază perpendiculară pe mine, în această alergare... spre atunci!...
Şi doar am spus întotdeauna, dar nimeni nu m-a crezut niciodată: n-am auzit trecutul să mă fi avertizat vreodată că viitorul mă aşteaptă în rai, mai ales că, iată, prezentul îmi "arde în paie ude" (vorba aia despre foc, nu?), mai ales că, uite, Dumnezeu nu-mi pune de-ale gurii şi de-ale sufletului în traistă, nu-mi toarnă în buzunare nici sfinte şi nici păgâne, nu-mi scrie pe cruci şi nu-mi smulge buruiana de pe mormintele celor cu cerul în braţe, la trei paşi sub pământ!... mai ales că, iată, gata, încet şi sigur, începe să coboare înserarea... şi trebuie să scriu pe străzi, pe drumuri, pe geamuri, să trec totul pe curat... apoi să mă sui tocmai în inima nopţii, fiindcă numai acolo sfârâie şi/sau numai de acolo se aude sfârâind singura şi ultima rază perpendiculară pe sufletul meu! Sigur că da, cred că numai acolo se ascund fluturii când plouă!
