Da...se face seară. Se face sâmbătă seară. Văd seara. Vine dinspre răsărit. Da, dinspre răsărit vine, nu dinspre apus, cum am crezut până mi-a spus mama. Iat-o, ce frumoasă şi elegantă vine pe cărarea care, şi ea, vine tot dinspre răsărit, dinspre via bunicii Maria, dinspre imaşul Mesâlea, ca o palmă închisă mai mult de jumătate, aproape ca un pumn de uriaş blând, molcom, ademenitor, chemător la ţurcă, la poarcă, la "de-a scăparea", la fugă, la somn, la sfârlează cu fofează, la zmeu de hârtie, dar şi la zmeu de carne, la Ileană şi Făt, la somn şi la visare cu ochi închişi, dar şi deschişi! Vine încet doamna Seara. Poartă rochie neagră, că-i soră cu Noaptea. Din urma ei, serios şi elegant, vine Întunericul. Poartă costum negru, că-i frate cu Seara şi cu Noaptea. Mai au puţin, o azvârlitură de buzdugan, şi ajung la poarta noastră. Mă duc s-o deschid. Să nu mai sară peste gard. Deschid şi uşile. Să intre şi-n odăi. Pun şi scara. Să se suie şi pe casă. Că nu-i frumos să fie lumină-n pod şi-ntuneric în casă. Iată, chiar în clipa asta, din spatele Întunericului, vine şi Luna. Vine galbenă şi rotundă şi plină şi goală ca o Mirare. Şi citesc direct pe Lună o poezie halucinantă, scrisă de Lucian Blaga: "Frumoaso,/ ţi-s ochii-aşa de negri încât seara,/ când stau culcat cu capu-n poala ta,/ îmi pare/ că ochii tăi, adânci, sunt izvorul/ din care tainic curge noaptea peste văi/ şi peste munţi şi peste şesuri,/ acoperind pământul c-o mare de-ntuneric./ Aşa-s de negri ochii tăi, lumina mea". Sigur că da! Cum să nu-ţi aminteşti de Mihai Eminescu şi de zisa lui "lume ce gândea în basme şi vorbea în poezii"!? Şi cum să nu-ţi vină să-ţi aminteşti din viitor: "Uitau să plece păsările, toamna. Şi nimeni,/ nici chiar Dumnezeu,/ nu mai ştia să ningă./ Nopţile erau adevărate victorii ale luminii,/ iar secundele se izbeau aşa de tare,/ unele de altele,/ încât nu mai auzeam de decât Luna toată,/ galbenă şi rotundă ca o Mirare.// Aşa de mult o iubeam pe Maria!"
Gata...mama organizează orătăniile, pune-n sufertaş şi-n ştergar mâncarea pentru la prăşit, mâine...şi se duce-n odaie. Aprinde lampa de zece lumini, îşi face semnul crucii şi continuă "Trecute vieţi de doamne şi domniţe". În lumina difuză a lămpii şi sub icoana cu purtătorul de biruinţă, mama pare o Sfântă Statuie a Ostenelii, întinsă n-aşteptarea celui somn meritat şi tămăduitor. Tata se culcă-n grădină, sub meri. Aştern cuvertură pe prispă, mă lungesc...şi-n cep să "răsfoiesc" Luna. Poate dau peste ceva şi mai frumos!...[Stai să vezi!]
