Două Cărţi

Evaluaţi acest articol
(3 voturi)
Fii primul care postează comentarii!

Cu şase luni înainte de plecare, începe să se pregătească de drum. Şi nu se pregăteşte oricum. Cu paşi înceţi şi mărunţi, puţin aplecat spre obrazul fin al cărării, merge la poartă, stă, se întoarce şi se uită la faţa casei pe care a lutuit-o cu mâinile mamei şi cu mâinile lui. Stă. Nu zice nimic. N-are cui. Şi, în ultima vreme, nici singur nu mai vorbeşte. Stă. Apoi, cum numai el ştie şi poate să fie calm, păşeşte diagonala ogrăzii şi se duce în fundul de cătină al grădinii, stă, se întoarce şi se uită apăsat la spatele casei străjuite de meri cu mere singure şi multe, de salcâmi cu păsări singure şi rare. Stă. Nu zice nimic. Încet, ca şi cum (nu) se pregăteşte pentru plecare, dă roată grădinii şi ogrăzii, pe lângă scândura veche şi putredă a gardului, pe lângă pruni şi nuci, pe lângă sârmă şi mătăciuni, pe lângă via cu struguri ciuliţi, pe lângă volbură, troscot şi mătrăgună. Şi se opreşte la marginea fântânii. Stă. Stă pe colacul de piatră. Nu zice nimic. Nu se întoarce. Se uită la cer. La cerul pe care l-a sfinţit cu ochii mamei, cu ochii lui. Nu zice nimic, dar ar vrea să zică: "Te-am întrebat o viaţă-ntreagă... niciodată"... Şi atât. Stă. Încet şi liniştit, merge pe marginea prispei. Stă. Poate vine cineva şi poate l-întreabă ceva, poate-i dă răspuns la ceea ce n-a zis, dar ar fi vrut să zică. Cerul coboară şi vine la el. Se apropie. Iată... asta-i casa lui cu cer la uşă! Lui nu-i vine să creadă. Nici cerului nu-i vine să creadă ce albaştri sunt ochii din care însuşi seninul şi însăşi seninătatea s-au desprins şi s-au înălţat să se aşeze între frumos şi urât, între nimic şi tot, între adevărul sec şi minciuna gogonată. Cerul se opreşte şi tace. Ca şi cum (nu) s-ar pregăti de plecare, bătrânul nu zice nimic, însă ar vrea să zică: "nu ai ştiut sau nu ai vrut să-mi dai răspuns?!"... Şi atât. Încet şi liniştit, împăcat şi lămurit, se duce în odaie. Trece pe lângă bibliotecă. Şi se uită, şi se uită... şi lasă o lacrimă la rădăcina rafturilor cu eroi, cu viaţă şi cu moarte deopotrivă. Stă. Nu zice nimic, dar ar vrea să zică: "Te rog să-(mi) ierţi... dacă ai ce!... Te las cu bine...!"... Şi atât. Se aşează pe marginea patului şi (se) numără pe degete. Stă. Caută în buzunare să se convingă dacă are batistă. Are. Se clăteşte cu apă pe ochi. Se aşează în pat... şi pleacă. Şi merge. Şi merge. Şi ajunge. Şi se suie. Şi stă. Şi nu zice, însă ar vrea să zică: "Şi-ţi mulţumesc, rămâi acolo!... Am ajuns!"... Cerul nu rezistă singur. Pleacă. Nici casa nu rezistă singură. Pleacă şi ea. Mă uit în sus. Şi citesc: "Te-am întrebat o viaţă-ntreagă... niciodată/ nu ai ştiut sau nu ai vrut să-mi dai răspuns?!/... Te rog să-(mi) ierţi... dacă ai ce!... Te las cu bine!.../ Şi-ţi mulţumesc, rămâi acolo!... Am ajuns!"... Ochii lui. Ochii bătrânului. Două ceruri. Două cărţi. Una de scris şi una de citit.

Citit 780 ori Ultima modificare Luni, 05 Octombrie 2020 17:08

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.