Sigur că da!... Culcat pe spate, în lanul de grâu, paiele mi se par că sunt înalte până la cer. Văd ciocârliile urcându-se şi cântând... şi coborând în braţele tăcerii şi în cuiburile pline cu triluri viitoare. Şi uite ce miros de splendoare şi pâine în verdele trecător spre galben şi foame! Şi uite ce aromă de viaţă fără sfârşit şi de moarte fără început! Şi cât de pură-i şi cât de simplă-i această deschidere spre necunoscutul de unde (se spune) că am venit şi unde (se spune) că mă voi întoarce! Culcat pe spate, în lanul de grâu, mi se pare că imensitatea are numai o dimensiune, că eu nu am nici o dimensiune şi că totu-i o minciună în această criminală imensitate!
Sigur că nu!... Degete lungi smulg rădăcina tăcerii. Nasc şi renasc păsări ascunse în clape. Zboruri încep (despovărate de taine) Marele Nins, unic, aşa de aproape. Cad în genunchi razele lunii de miere. Cerului cer mâinile încă ninsoare. Curge colind, trec Niagare de sănii. Ochii vâslesc sânii frumoasei carrare!
Sigur că da!... Şi domnişorul mire se vede rege-n Luvru. Şi domnişoara miră visează Notre Dame. E tandru şi (adesea) e straniu jocul dublu: o nuntă începută de Eva şi Adam! Departe, se desparte în două. Ce lugubru e zarul adunării de Una şi de Un! Şi mirele de treflă rămâne fără Luvru. Şi mira de spatie rămâne... Rămas bun!
Sigur că nu!... Greu am ajuns tangentă la privighetoare, domnule Cântec! Un picior mi-i de ah! Un picior mi-i de of! Defăimarea lui Paganini mă doare ca o piatră-n pantof! Sunt portativ cu o singură linie. În rest, numai spaţiu de sol (cheia Soare)...! Desculţă-mă, desculţă-mă, domnule Cântec! Rămâne-mă tangentă la privighetoare!
Sigur că da!... Mama şi-a vopsit părul cu zăpadă şi ninge la Zimbru acelaşi Colind. Şi parcă aşteaptă un fel de rocadă în jocul de-a anii cu Marele Când! Lacrimile mamei sunt opere de Artă. La Zimbru aşteaptă rocada, ningând. În jocul de-a anii, doar mama mă iartă. Mă duc s-o ascult şi să-i spun un Colind!
Nu? Da!... Jur pe suflet, pe cuvânt: a fost bine ca-n mormânt! jur pe cruce, pe păcat: parc-am fost şi am arat să pun sâmbure de rouă, să răsară lună nouă, să pun fire de sulfină, să răsară lună plină! să pun dor mărunt, curat, să răsară ce-am luat de la braţurile tale multe, lungi şi catedrale! să răsari şi tu: cărare, monastire dată-n floare... şi să-ţi jurui pe cuvânt: este bine ca-n mormânt!... Sigur că da! Sigur că nu!
