Pădurarul mă priveşte niţel, ca şi cum mi-ar ghici, ca şi cum mi-ar auzi, ca şi cum mi-ar citi gândurile cuvintelor/cuvintele gândurilor din viitor. Parc-ar vrea şi el să stea-n încă nescrisele-mi caligrafii autumnale. Parcă vrea să-mi spună să continui. Şi, ca să mă năucească într-adevăr, chiar mă roagă: "Ionică, nu te opri-n timpul poeziei! mergi până la capătul ei! şi ai să vezi ce minunată-i întoarcerea! sunt frumoase, sunt simple şi frumoase gândurile tale viitoare! te rog să ai grijă de tine şi să ajungi să le scrii! te rog să le zici mai departe! eu te ascult, chiar dacă nu rosteşti nici o vorbă, chiar dacă ţi se pare că glumesc!"
Sigur că da!... Pentru câteva secunde, nea Ion Croitoru lasă paza pădurii în paza Domnului de deasupra copacilor şi începe să mă asculte. Şi eu încep să continui, deşi nu spun: "Şi se anunţă brumă, şi se mai/ anunţă un turnir de crizanteme.../ aşteaptă lănci şi mai aşteaptă cai,/ şi eu, heraldul gloriei supreme!// În toamna asta nu mai plec de-acasă/... (nici o plecare nu mai are preţ!).../ rămân să-ţi mângâi umbra de mireasă/ şi să-ţi păzesc iubirea de îngheţ!//... Şi parcă nu mai sunt (de-atâta brumă)/... (tăcerea ta la flacără condamnă)/... Pe fiecare frunză scrie: du-mă!/... şi iartă-mă!... şi bună seara, doamnă!"
Pădurarul oftează şi se uită la cerul perforat de vârfurile codrului cucerit şi controlat de ultimele zile ale lui Brumărel. Ca şi cum ar zice şi ar cere ceva. Ca şi cum şi-ar fi amintit ceva şi vrea să-şi sprijine albastrul ochilor umezi şi calzi pe albastrul metalic şi rece al necunoscutului senin. Apoi, trecându-şi palma peste gene, se aşează pe-un morman de frunze aproape verzi şi aproape uscate. Îi tremură mâinile. Scoate din raniţă o bucată de mămăligă şi o pulpă de angărie friptă pe cărbuni. Şi usturoi. Şi sare. Le pune pe-un şervet şi spune: "Stai jos, lângă mine, Ionică! şi hai să grojdim împreună! nu-i mult, dar ne-ajunge! a fost mare claponul! l-a tăiat Maria, femeia mea! că era bătrân, nu-i mai dădea atenţie nici o găină, avea doar gânduri negre, sinucigaşe!... hai, ia şi mestecă!... lasă-l la pupăza de bon! îţi dau eu câte bonuri vrei, câte bonuri de lemne vrea taică-tău îţi dau! dar nu ţi le dau ţie! când ajungi acasă, îi zici că trec eu pe la el, mâine, să-mi dea un pahar cu vin nohan negru! şi-i aduc şi bonuri de lemne! că, uită-te şi tu, am însemnat stejarii şi carpenii pe care trebuie să-i scoată din rădăcini şi să-i ia acasă!... ia şi mănâncă! şi ascultă-mă! vreau să-ţi povestesc ceva! da?"... Rezemată de-un tei, Toamna începe să audă!... [Stai să vezi!]
