"Negreşit, vine dimineaţa. Victoria se trezeşte, ia apă de la cişmeaua care udă inima pădurii cu grijă şi răbdare matusalemică. Dă cu apă pe faţă şi se înviorează. Apoi, cu paşi siguri şi obişnuiţi de atâta amar de vreme prin bătătură, merge să dea grăunţe la păsări, să dea drumul la vaci şi la cai şi la porci prin codru. Că nu le fură nimeni. Abia peste vreo jumate de secol începe furatul profesionist. Mă uit la ea şi-i respect hărnicia matinală. De altfel, Victoria nu stă nici o clipă, toată ziulica. Are ce face-n gospodărie. Vara, prăşeşte păpuşoii şi cânepa din poiana alăturată, mătură ograda şi găteşte de-ale gurii. Toamna, culege şi agoniseşte-n cămări şi poduri. Iar spre iarnă, când o strânge frigul de pe-afară, îşi pune război în camera cea mare, toarce, nevedeşte, ţese, împleteşte ciorapi şi mănuşi pentru copii şi pentru mine. Nu stă de vorbă cu nimeni pentru că n-are cu cine. Foarte rar o vizitează câte o femeie, mai ales în vreme de primăvară, să facă schimb de ouă pentru cloşcă, să ia un bon de lemne, să mai povestească de una şi de alta, mai ales de-ale şcolii unde băieţii şi fetele se duc să se facă mari".
Pădurarul sub acoperire se opreşte brusc. Parcă nu mai are suflu. Parcă-l reţine ceva/cineva în sine. Cu ochi albaştri ca vioreaua, fără că clipească, priveşte la mine şi la Toamnă. Încă nu a început să mănânce din angărie. Eu am ciugulit oleacă. Nea Mihai oftează şi continuă: "Ne întâlnim faţă în faţă, la o zacuscă. Eu îi zic Maria, dar ştiu că-i Victoria. Ea îmi zice Ion, dar nu ştie că-s Mihai. Şi începem să ne obişnuim. Şi încep să cred din ce în ce mai mult că ea nu-i Victoria şi că eu sunt Ion. Şi trece o zi, trece o săptămână, trece o lună, trece un an...!...Într-o duminică, stând pe prispă şi vorbind despre deşertăciune, femeia mă întreabă: "Ia spune, Ioane, de ce nu mai vine Mihai, fratele tău, pe la noi?"...Mă surprinde, disimulez cât pot, mă uit prin poghiazuri şi-i răspund: "Ştiu eu, Marie, de ce nu mai vine? Dar sora ta, Victoria, ce mai face? Ea de ce nu mai trece pe aici"?
Dinspre viitor, ca şi cum nimeni nu poate răsturna şi nu poate întoarce nimic, nicicând şi nicicum, se aude (prin gândul meu) către pădurar şi Toamnă: "De plânsul cui ajung cariatide?/ pe ţeava puştii, gloanţele se sting,/ şi în cutii poştale, ruginite,/ perfect se surpă ultimul paing!// Ce an/Lumină, doamne, ce an/Dante!.../ nisipul cade-n şoaptă şi adună/ doar câteva iubiri automate/ şi nişte lupi înflăcăraţi de Lună!// Se surpă dorul, marginile lumii/ – menghine reci – s-apropie de mine:/ iar vine toamna, iară-şi mor salcâmii,/ dar panta rhei tot panta rhei rămâne!"...[Stai aşa!]
