Pădurarul şi Toamna îşi şterg ochii. O tăcere cutremurătoare stăpâneşte ne/cuprinsul din Sus şi din Jos. Deocamdată, nimic nu mai răzbate din viitor. Tac. Tace şi Toamna. Tace şi pădurarul. Şi, deodată, ca şi cum ar porni o rostogolire din deasupra pădurii, tustrei începem să ascultăm fără să auzim: "A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,/ cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.// Mă tem că n-am să te mai văd uneori,/ că or să-mi crească aripi ascuţite până la nori,/ că ai să te ascunzi într-un ochi străin,/ şi el o să se-nchidă cu o frunză de pelin.// Şi-atunci mă apropii de pietre şi tac,/ iau cuvintele şi le-nec în mare,/ fluier luna şi o răsar şi o prefac/ într-o dragoste mare!//...De unde? cine?...mă întreb. Şi se întreabă şi nea Ion din Mihai. Şi el mă-ntreabă pe mine. Şi eu l-întreb pe el. Şi nu ştie. Şi nu ştiu. Eu sunt prea mic, şi încă n-am ajuns. El este prea-n vârstă, şi nu se ştie dacă mai ajunge. De unde? cine?...Toamna-şi risipeşte zâmbetu-i răcoros şi delicat, şi ne şopteşte lung (fără să auzim) prenumele şi numele celui care va fi încununat cu Aur, la Struga, peste vreo două decenii: Nichita Stănescu!...Sigur că da! Doar Toamna putea să ştie! Numai Toamna! Că numai Toamna asta foarte frumoasă a fost acolo, în viitor! Numai o Toamnă ca asta putea/poate să-i suie Poetului în/prin cap asemenea "Emoţie de toamnă"!...Nu?
Nea Ion din Mihai mă roagă să-l las în paza pădurii şi-n braţele şi numele Toamnei...şi să mă duc la canton să cer şi să iau bonul de lemne, fiindcă el nu ştie dacă ajunge, astăzi, acasă. Şi plec. Mă uit peste umăr. Pădurarul cercetează fiecare arbore, cataloghează, numără, scade, adună...ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Şi continui cărarea. Şi ajung la canton. Femeia trebăluieşte prin ogradă. Mă opresc şi zic foarte tare, peste poartă: "Tanti Victorie! Tanti Victorie!!"...Nu mă aude. Nu se uită la mine. Mai strig o dată: "Tanti Victorie!"...Nu mă aude. Nu se uită la mine. Oare de ce? Şi oare ce greşesc, de nu răspunde?...Şi strig: "Tanti Marie! Tanti Marie!"
Femeia ridică ochii din pământ. Vine la poartă, îi spun că m-a trimis nea Mihai, clatină din cap la stânga şi la dreapta, îmi dă bonul de lemne şi-şi vede de treabă. Plec. Şi ajung în mijlocul Zimbrului, la casa părintească. Mama-i la poartă. Şi mă întreabă ce face Maria. Şi-i spun că-i plecată de mult. Şi-i plecat şi Ion după ea. Văd surâsul Toamnei în ochii Mamei şi pricep fără să aud: "Niciodată nu poţi fi sigur că eşti tu!"...Sigur că da!
