În fiecare ziuă şi în fiecare noapte, Cineva mă întreabă invariabil şi destul de frumos: eşti TOT? Mărturisesc: n-am putut, n-am vrut, n-am ştiut şi nu am catadicsit să răspund. Şi nici nu m-am străduit să pot, să vreau, să ştiu. Să învăţ, adică. Totdeauna, după întrebare, am considerat şi mi-am zis că nu-mi lipseşte nimic, în pofida convingerilor unora şi altora că-mi lipseşte o doagă. Ori, şi mai abitir, că am o doagă în plus. Adică, pasămite, sunt/aş fi mai mult decât... TOT. Ceea ce, în percepţia/logica generală, se numeşte absurd.
Fiindcă (exact cu douăzeci şi patru de ceasuri în urmă) am pierdut o mare şi frumoasă Taină, mă văd obligat să dau răspuns categoric şi definitiv (şi, sper, pe măsura importanţei) cestei întrebări interesante.
Aşadar, sunt TOT. Sunt TOT... o apă şi-un pământ. Sunt un glod, adică. Glodul acela sfânt, de pe drumul spre gară, pe care-l călcam cu picioarele (şi cu gândul) când mă duceam (cu zmeul în văzduh) să văd trenul întâia dată, încărcat cu zei şi sclavi, cu îngeri şi demoni, cu fluturi şi flăcări, cu haine de mire şi rochii de mireasă. Ori, pur şi simplu, încărcat cu Nimic.
Glodul acela sfânt, de pe drumul/cărarea spre şcoală, când mă duceam să desenez litere şi cifre cu cretă şi cerneală, să-mi sticlească ochii de mirare şi de bucurie sub zâmbetul serios al Învăţătorului, în lumina răscolitoare a cărţii numite Abecedar. Glodul acela sfânt, de pe cărarea şerpuitoare prin grâul uriaşelor zăpodii, spre inima pădurii, spre sufletul păsărilor, în/spre miezul nopţii de la care am învăţat că întunericul este absenţa luminii. Ori glodul acela sfânt, de pe cărarea către Nicăieri. Glodul măreţiei. Al morţii şi al vieţii. Al aventurii şi al fecundităţii. Al copilăriei şi al curăţeniei din sânge, din văz şi din auz, din mirosul şi din atingerile iubirilor vertebrate şi nevertebrate, cefalopode şi gasteropode, fiinţelor şi nefiinţelor din real şi din vis. Acela. Glodul acela. Numai Acela. Fără de care n-aş fi purtat o floare de câmp la butoniera cestui prezent implacabil şi la urechea cestui acum in/util. Şi fără de care n-aş fi avut cicoare şi pelin în priviri. Glodul în care sunt pentru veşnicie urmele paşilor mamei, urmele paşilor lui tata, toate urmele mâinilor lor făcătoare de case, de leagăne şi fântâni.
Nu există glod fără glod! Exact cum zice "antrenorul de îngeri", Nichita: "Nu există fulger fără fulger!"
Sunt TOT... o apă şi-un pământ! Glod, adică! Glodul acela! Numai Acela!
