Strungul merge singur, însă nea Costică D. Costică-i numai ochi şi urechi, nu cumva să-i sară piesa din cote, nu cumva să creadă cel de la freză, ori cel de la raboteză, ori cel de la bormaşină, ori cel de la şanfrenă, ori cel de pe podul rulant că nu-i atent la viitorul Prelucrărilor Mecanice, la viitorul cestui Gheorghiu-Dej din care sar scântei de bucurie şi prosperitate. Cam din două în două ore, vajnicul strungar merge şi schimbă apa la floare, că atmosfera din hală trebuie păstrată freş, voioasă, conformă cu indicaţiile C.C.(ului)... însă şi cu dorinţa/rugămintea expresă a lui Vasile C. Vasile, maistrul său, fost baci la stâna din coasta Ghibarţului, unde Costică şi-a dat silinţa şi vlaga şi oişoarele la strungă, paisprezece ani, înaintea şcolirii întru ceastă nobilă meserie. Brăţară de aur, adică... aşa cum îl iniţia/cicălea taică-său, Dumitru D. Costică, expert în capre şi-n brânză, cel mai bun şi cel mai respectat alegător de jintiţă, cel mai iscusit ins omenesc distribuit în spaţiul mioritic primitiv, feudal şi socialist. Parol!
Merge să schimbe apa la garoafă, în vestiar, din două în două ore... dar se vede şi se cunoaşte că-i ostenit, din ce în ce mai ostenit... simptom al unei munci sus/ţinute, semn al efortului său "apreciat" de colegii pizmătareţi şi lenţi. Maistrul, grijuliu cu sănătatea echipei, îl opreşte la fiecare deplasare cu floarea-n vestiar şi-l roagă s-o lase mai moale, că nu dau turcii, nu dau nici ruşii, nici nemţii, iar americanii nu au de gând, încă. S-o lase moale, adică să nu mai facă atâta risipă de vlagă şi imaginaţie, că nimeni n-o să-i toarne monument în faţă la partid şi la stat. Zadarnic! Strungarul nu poate fi dat mai încet! Dragostea-i de patrie n-are leac! Parol!
Iată, mai sunt două ore până la schimb! Costică-i din ce în ce mai obosit, din ce în ce mai palid! Îi lucesc ochii exact ca ai motanului amorezat pe acoperiş! Vasile C. Vasile-l opreşte din ultima-i tură cu garoafa la apă şi-l roagă să fie atent, să nu se împiedice, să nu se taie, să nu...! Însă, Costică C. Costică, parcă pălmuit în amorul propriu, huruie sacadat şi sincopat, ca la întrunirile lunare politice şi in/utile! Zici că-i Mihai Beniuc, nu altul: "De vrei să-i dai partidului ce-ţi cere,/ tu ţara ta iubeşte-o cu putere,/ dă-i fier, cărbune, sare şi bucate,/ dă-i inima ce pentru ţară bate!"... Maistrul îşi aprinde o "Carpaţi", înalţă câteva rotocoale de fum spre macarale, dă din mână a lehamite... şi parcă aude dinspre mai târziu, consternat, un celebru cântăreţ gălăţean: "Se vede-n zare-un Combinat,/ când pe chituci, când pe rahat!"... [Stai să vezi!]
