Marele Fix (II)

Scris de Ion Zimbru

Joi, 14 Ianuarie 2021 00:00

Da, gata, e fix. Trebuie să plec. Plec. La poartă, întorc privirea peste umăr şi nu văd nici o nepăsare. Numai păsare peste tot. Păsare de pasăre, nu de om. Păsare de Zmeu. Păsare de Ileană. Şi de Zgripţuroaică. Şi de Făt-frumos. Fiindcă ceştia şi cestea nu-s oameni. Ce bine că nu-s oameni! Dacă ar fi fost, numai nepăsare-ar fi fost. Nu?...Sigur că da!...Cât ai zice cărare, e gata drumul prin sat. Satul cu un singur drum. Satul cu trei fântâni. Una la vale, una la deal şi una la mijloc. Satul cu toate casele la marginea satului. Satul cu zece locuitori ţărani, din care nouă sunt plecaţi mereu. Satul cu schit. Satul cu mortale călugăriţe viitoare. Şi cu clopote zdravăn bătute despre viaţă şi despre moarte. Clopote bătute despre pace şi iubire. Bătute cu milă. Cu smerenie. Cu sârgul cumpănit al ţăranului pur şi simplu. Bătut cu vorbe: „Când o fi să nu mai mor/ strânge-mă de un picior/ şi azvârle-mă în râpă/ unde umbra nu e strâmbă/ unde apa e băută/ doar de păsări şi cucută/ unde vin doar rândunici/ să ia lut şi paie mici/ pentru cuiburi catedrale/ sub lumina casei tale/ unde vin fiare frumoase/ după milă după oase./ Când o fi să nu mai mori/ vino după mine-n flori/ unde râpa-i mai adâncă/ şi lungeşte-mi-te lângă/ să vezi ce frumos des/cântă/ păsări cu aripa frântă/ s-auzi ce aproape eşti/ de poeţii româneşti/ de uitare şi de fiare/ tocma-n fundul râpii care/ ne păstrează umbra dreaptă.../ umbra sfântului aşteaptă”. Nu?...Da!...Ies din sat şi mă opresc. Deja-s ostenit de dor. Mă simt ca un cerşetor de fântâni. Şi chiar aud ţăranul de serviciu la clopotniţă. Se pregăteşte să bată clopotul pentru plecare şi dor. Uite-aşa îl bate. Să se audă şi să se înveţe tocmai până unde stă cel de-al nouălea cer, tocmai la Marele Fix, unde trebuie musai să ajung: „Şi vine cerşetorul de fântâni:/ daţi-mi, vă rog (şi mie) o fântână,/ să beau puţin şi să mă spăl pe mâni.../ sunt de departe, tocmai de la stână!/ Am un izvor în buzunarul stâng.../ vi-l dau oricând, să nu vă fie sete.../ mi-i sete, însă pot să vă mai ning/ cu Mioriţa – opere secrete!/ Vă las un fluier ostenit de dor,/ mă duc departe, ca să dau la câni, ca un lipan mă pregătesc să mor…/ şi pleacă cerşetorul de fântâni!”. Nu?...Sigur că da!...Mă uit lângă mine. Simt atingere de prezenţă stranie. Simt răsuflare de ceva. De altceva. Aud murmurare de ceva. De altceva. Un fel de şoaptă ne/cunoscută. Un fel de rugăciune mătăsoasă. Simt un fel majestuos de alunecare peste marginea satului, dincolo, unde n-am fost niciodată!...[Stai să vezi!]