Mă duc la o şcoală. Caut o învăţătoare. O găsesc. Seamănă cu domnişoara Ruth, un personaj straniu şi răscolitor, cu vioară, din opera lui Laurenţiu Fulga. Îi dăruiesc trei cărţi. Printre şcolari, mă face să cred că-i elevă. Îmi umplu memoria cu vremurile de odinioară, când eram în clasa a doua şi când totul era curat ca o zăpodie cu grâu şi cu maci, după ploaie!
Ies din clădire şi cotesc pe-o alee acoperită cu flori de salcâm, din partea de est a şcolii de vest. Şi mă aud strigat: „Nepoate! Nepoate! Nepoate!”...Mă simt nepot şi mă uit peste umăr! O femeie în vârstă, uscăţivă, tristă şi cu ochii mari de supărare, păşeşte foarte încet, aproape că se târăşte după mine! Şi iar o aud: „Pe mine mă cheamă Maria...stau la Casa de Uitaţi...am optzeci şi unu de ani...am trei fete...mi-au vândut casa...şi m-au uitat de tot...n-au venit la mine nici măcar de Paşti, să-mi aducă o felie de cozonac...mai bine muream şi eu când mi-o murit omul...te rog din tot sufletul, vreau să mă dau jos pe treptele astea...ajută-mă, că nu pot...vreau să ajung în strada Brăilei, să-mi târguiesc un covrig...hai, c-am să mă rog pentru viitorul tău, nepoate...!”...Şi tace. Şi o ajut. Cum să n-o ajut?...În stradă, lângă covrigăria „Luca”, sărmana femeie abia mai poate să se desprindă de braţul meu. Îmi mulţumeşte, de parcă cine ştie ce mare minune aş fi făcut pentru sufletul şi pentru zilele sale. Şi-mi spune: „Dacă vezi fetele mele, te rog să le zici să vină să mă ia măcar când o-i muri...să nu mă lase să mă-ngroape străinii! Da?”...Şi-mi întinde o coală de hârtie. Şi mă roagă să-i public ce scrie pe foaie, poate-or vedea şi fetele sale!
„Bătrână, scundă, cu bocancii mari,/ cu ochii, capodopere de artă,/ se duce mama singură la poartă,/ poate apare vrunul din hoinari!...// Silabiseşte numele la toţi, dar nu apare nimeni...doar sătenii/ care se duc şi vin de la vecernii/ şi vorovesc de grâu, de cai, de roţi!...// Se vede: bună seara! ce mai faci?/ cu sănătatea cum o duci, femeie?/ unde-s copiii? n-au venit să deie/ o lacrimă la pâine şi la maci!..// Mama răspunde-ncet, frumos şi rar/...(aşa vorbeşte mama-ntotdeauna)...: e bine, oameni buni, răsare luna şi-mi ţine de urât şi de zadar!// Apoi, pe umăr cu unelte lungi,/ răsare tata ostenit de zare,/ întreabă de hoinari, tace şi are/ un fel de plâns de-acum până atunci!...// Şi intră în ogradă, împreună.../ şi au bocancii mari până în casă,/ şi au în ochi singurătate deasă,/ şi lună, dumnezeule, şi lună!”...// Doamne, ce fel de text răscolitor despre părinţi! Din urmă, aud patru lacrimi rostogolindu-se pe caldarâm!
