Viaţă şi moarte la fără frecvenţă

Evaluaţi acest articol
(0 voturi)
Fii primul care postează comentarii!

Moartea mea n-are cum să fie egală cu moartea lui Socrate. Nici a ta n-are cum să fie egală cu moartea mea, adică nici cu a lui Socrate. Morţile noastre sunt deosebite. Morţile tuturor nu se aseamănă, nu sunt egale. Aparent, cred că oamenii caută consolare în ideea/gândul că moartea lui este echivalentă cu moartea ei, că toţi suntem o apă şi-un pământ în faţa cestei dimensiuni reprezentate în infinite ipostaze, tonuri, persoane şi personaje, culori şi sensuri...Sigur că da! Nu mai ştiu cine a zis că fiecare moare singur, însă are dreptate, chiar dacă suntem "sufocaţi" de apropiaţi (şi de îndepărtaţi) în ultima clipă a vieţii. Care viaţă? Aceasta, căreia-i spunem viaţă, convenţional? Aceasta, pe care o traversăm zilnic (ori ne traversează) şi zicem că (o) trăim? Aceasta, care ne mănâncă zilele şi nopţile? Aceasta, pe care (uneori, deseori) o trăim (la) fără frecvenţă? Aşadar, de ce să nu credem, de ce să nu fim chiar siguri că moartea-i, pur şi simplu, doar viaţă trăită (la) fără frecvenţă?...Sigur că da! Însă, oricum, făcând trei paşi înapoi faţă de aceste întrebări, se cuvine să ne amintim că numai Mama (numai o mamă) nu trăieşte (şi, implicit) nu moare (la) fără frecvenţă. Nu-i aşa? Cum să moară o Alcătuire care naşte alcătuiri?...Iată, sunt alcătuire de douăzeci şi şase de ani, am opt surori şi doi fraţi, stau în echilibru pe o floare de păpădie, lângă Sărata, pădurea cu Ghibarţ şi Rădeşti alături. Stau şi caut explicaţii la toate acestea. Şi, deodată, după ce face multe sarmale şi spală multe rufe, mama începe să moară singură. Şi moare. Adică începe să trăiască (la) fără frecvenţă, nu?...Sigur că da! Iată, sunt o femeie de şaizeci de ani, stau în echilibru pe o aripă de fluture şi mă uit la o stea perpendiculară, şi mă uit la două stele perpendiculare... la steaua mamei şi la steaua mea...sunt acolo...adică aici, la locul lor... chiar deasupra grădinii mamei Măriuca şi a tatălui Mihai...Şi, deodată, o văd pe mama venind dinspre Mielu, un meleag primordial cu fântână, salcâmi, mure, păsări şi cărare strâmbă. Vine cu ciuperci în pestelcă. Vine cu tandreţe în ochi pentru unsprezece copii. Şi cu lumină pentru toată casa. Vine cu lumina pe care numai o mamă o poate alcătui şi o poate aduce pe linia subţire dintre viaţă şi moarte. Se apropie de mine. Şi mă aude cum îi spun: "Mamă, mamă! Nu-i aşa că n-ai murit?"...Şi o aud cum zâmbeşte, şi cum se apropie...Şi iar îi spun: "Mamă, mamă! Nu-i aşa că n-ai murit?"...Sigur că da! cine nu trăieşte la fără frecvenţă, nu moare niciodată!

Citit 737 ori Ultima modificare Sâmbătă, 06 Martie 2021 00:07

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.