Cerere de Osândă (II)

Scris de Ion Zimbru

Marți, 30 Martie 2021 00:00

Sigur că da! Când am ajuns la apă, nu numai că a izbucnit ca o lumină în întuneric, ori ca un întuneric în lumină, dar s-a şi auzit un fel de plâns care a umplut ograda şi grădina şi văzduhul şi mirarea celor făcători de fântâni! Chiar şi Luna, imediat, s-a făcut plină, uite-aşa, să nu se scalde goală, pentru prima oară, în limpedele triumfător şi răcoros! Şi făcătorii de fântâni au cinstit sfârşitul celei mai frumoase munci din lume, dar şi începutul apei înspre sete şi răcoare, cu un pahar de...apă! Aproape nimeni nu credea că lichidul arhicunoscut, însă rămas de-a pururi destul de misterios, a reuşi să inunde afara, să lege încă o dată pământul de cer! Nimeni, absolut nimeni, încă nu reuşea să priceapă că plânsul era venit de departe, de multă vreme, de mult timp, tocmai din ochii tăi amărui, chiar din mijlocul rugăciunii şi lăcrămării tale la rădăcina unei Catedrale fără viaţă, aproape moartă, aşteptând un semn din înalt şi din adânc, un semn şi un semnal de revărsare în sus, de tămăduire a setei şi a dorinţei de sete, de umplere a celui mai căutat gol de pe pământ şi din pământ! Sigur că da! Atunci, când mi-ai promis această Fântână cu lacrimi, nu am putut să-ţi dau decât nişte lumină, oleacă de lumină, să ai acolo, la rădăcina apei, să nu plângi pe întuneric, să nu ţi se pară că eşti singură în această lucrare fără de moarte! Şi ai zis că după suirea apei în dimensiunile fundamentale ale setei, după ce săpătorii de fântâni vor fi plecaţi să nu mai plângă la începutul unor alt fel de rădăcini, îi vei mulţumi luminii, îi vei şterge şi îi vei mângâia fruntea...şi o vei sui într-o carte căreia să nu-i moară rădăcina niciodată! Sigur că da! Rădăcina Luminii, rădăcina Catedralei, rădăcina Fântânii...pe marginile căreia am aşteptat şi aştept şi acuma să vii într-o seară, într-o dimineaţă, într-o noapte ori într-o zi liniştită...înainte de orice astupare şi părăsire! Fiindcă...nimic mai trist ca o fântână părăsită!...Cred că ştii foarte bine: "Vino mai aproape,/ îngeră păgână.../ dincolo de ape/ zace o fântână!// Noaptea am săpat-o/ cu privirea arsă.../ vino, vinovato,/ s-o luăm acasă!// I-a fugit izvorul/ bântuit de sete.../ plânge spart ulciorul/ unde-o moromete!// Va să se întâmple/ astupare crudă.../ n-o mai poate umple/ nici o paparudă!// Nu-i mai cere apă/ nici o caravană.../ vino mai degrabă/ dacă poţi fi Ană!"...Sigur că da!...fiindcă s-ar putea (în această lume crudă, care nu vrea să vadă şi s-audă) să nu se nască şi să nu mai fie nici Lacrimă, nici Apă!...Vii, Marie?