COPILĂRIE FABULOASĂ (VII)

Evaluaţi acest articol
(2 voturi)
Fii primul care postează comentarii!

Mă uit! cum să nu mă uit? şi nu văd nimic! sau, mai bine zis, văd Nimic! el este: Nimicul! nu poate fi alt Ceva! nu poate fi alt Cineva! deoarece, dacă ar fi, aş vedea, nu?... Sigur că da!... Dar dacă nu ştiu eu să văd, ori nu pot eu să văd?... ori Este, dar nu am (eu) educaţia/convingerea Revelaţiei pentru a fi (şi) pentru mine?... Sigur că da!... Îi spun băiatului că nu văd nimic, sau că văd Nimic... iar el nu zice nimic, însă parcă zice/ar zice totul despre mine şi despre neputinţa mea!... Tace şi se uită în locul Acela, cu o precizie şi cu o tristeţe copleşitoare. Îmi dau vreo două palme în şoaptă, să "văd" şi să aud, pasămite, dacă sunt, dacă (mai) sunt... Şi el îmi aduce aminte că azi e ziua Maicii sale, Aglaia! că astăzi e Adormirea Maicii Sale, cum e scris în calendar! Şi-mi mai aduce aminte că, în fiecare an şi în această zi, îi răsare icoana mamei sale în capătul dinspre Apus al gândului şi al sufletului său! Şi că aici, deasupra Zăpodiei, cestui loc liniştit ca moartea dinaintea vieţii, se întâmplă cel mai frumos asfinţit, se petrece Revelaţia, se înfăşoară şi se desfăşoară ghemul, i/realitatea... şi numai aici se pune egal între învins şi învingător... numai aici timpul se desparte în silabe, aşa, să-şi ia fiecare când vine ori când pleacă... doar aici poate fi sur/prinsă în flagrant scânteia/steaua i/reversibilului etern!... Sigur că da!... Însă, mă întreb şi mă mir: de unde ştie că-i Icoana Mamei Sale, dacă n-a văzut-o Niciodată?! Şi de ce o aşteaptă în fiecare seară, dacă-i răsare numai o singură oară într-un an?!... Nu?... Sigur că da!... Încep să mă rog şi să nădăjduiesc... poate mi se dau şi mie ochii aceia buni şi trişti ca ai lui... poate mi se "dau" şi mie ochii după hachiţele întunericului... şi poate o văd şi eu, aşa, să nu cred că-i într-o doagă bietul orfan... ori, mai drept, să nu cred că eu sunt sărit de pe fix, cum a zis Vasile, adineauri, când ne suiam încoace, încet... Sigur că da!... când ne apropiam de celălalt capăt al depărtării şi auzeam nemuritorul "Mistreţ cu colţi de argint", sfâşietoare baladă a dez/amăgirii noastre şi a lui Ştefan Augustin Doinaş, bineînţeles: "Un prinţ din Levant, îndrăgind vânătoarea,/ prin inimă neagră de codru trecea./ Croindu-şi cu greu, prin hăţişuri, cărarea,/ cânta dintr-un flaut de os şi zicea..."... Sigur că da!... ştim ce zicea Prinţul Idealului din Levant! Şi, dacă ştim, de ce ne ademeneşte Zădărnicia, Revelaţia? De ce ne strigă obstacolul in/finit al im/posibilităţii?... Nu cumva numai în acest fel ni se "dau" ochii după "icoana stelei ce-a murit", cum zice Eminescu?... (Stai aşa!)

Citit 193 ori Ultima modificare Marți, 27 Aprilie 2021 18:40

Lasă un comentariu

Utilizatorul este singurul responsabil de conţinutul mesajelor pe care le postează şi îşi asumă toate consecinţele.

ATENTIE: Comentariile nu se publică automat, vor fi moderate. Mesajele care conţin cuvinte obscene, anunţuri publicitare, atacuri la persoană, trivialităţi, jigniri, ameninţări şi cele vulgare, xenofobe sau rasiste sunt interzise de legislaţia în vigoare, iar autorul comentariului îsi asuma eventualele daune, în cazul unor actiuni legale împotriva celor publicate.

Prin comentariul meu sunt implicit de acord cu politica de confidenţialitate conform regulamentului GDPR (General Data Protection Regulation) şi cu Termeni si condițiile de utilizare ale site-ului www.viata-libera.ro