Exact pe colţul drept, în care strada (aceasta) Paralelă se întâlneşte cu strada (aceea) Perpendiculară...(adică pe marginea gardului plumburiu, dar şi pe marginea lumii cătrănite şi indiferente)...o mamă tristă...(chiar foarte tristă)...şi un copil vesel...(chiar foarte vesel)...aşteaptă atenţia şi mila trecătorilor grăbiţi...(chiar foarte grăbiţi)...de la vorbă la faptă. Mă apropii de ceşti doi amărâţi/uitaţi şi le dau gogoşi. Două...că n-am trei. Dacă aş fi avut trei, sigur le-aş fi dăruit pe toate...dar mi-ar fi părut rău că nu am patru...ş. a. m. d! Nu pot să-mi reprim curiozitatea...şi o întreb pe biata femeie de ce-i aşa veselă alcătuirea din scutece. Surprinzător, îmi răspunde foarte sincer şi repede, fără să mă cerceteze cu suspiciune, fără să-mi măsoare alura şi dimensiunile întrebării: "Aşa-i mereu, pe stradă, când ieşim la cerşit, cum acum! fiindcă numai acum mănâncă ceva! că ţâţă n-am! n-am, c-aşa m-a lăsat mama pe pământ! am găsit o mancă, dar n-am cu ce-o plăti! poate vrei să zici că nu trebuia făcut! l-am făcut, că n-am avut încotro! a spus al meu că mă omoară dacă-l arunc din pântece, neterminat! cică-i mult mai păcat să-l faci şi să n-ai cu ce-l hrăni, decât să-l întrerupi! ş-al meu n-are de lucru! trăim din pomeni, din furat, din cerşit, într-o casă...nu, nu-i casă!...într-o baracă de lângă tunel!...el umblă după una, după alta, după ce dă Dumnezeu!...şi noi venim tocmai aici, la colţul milosteniei voastre, că aici-i mai multă dare de mână!...şi cum să nu fie vesel ţâncul?...şi-s şi calde gogoşile!...ia stai să-l vezi ce lacom haleşte! zici că-i balaur, da-ncape într-o ţigară!...zi şi mata...ce să facem? mai luăm de la cantina săracilor, dar tot ne scurmă sărăcia! are lustru! se vede, nu? foamea-i mai mare decât baraca!...bine că nu-i bolnav! cu ce să-i cumpăr leacuri?...mulţumesc şi bodaproste! poate mai treci şi mâine! bag samă că nu te dai în lături, nu te faci că plouă când întâlneşti tristeţea şi nenorocirea la colţ!...dacă-mi promiţi că vii, sigur, şi mâine, şi noi îţi promitem că suntem aici, la datorie...vai de mama lui, şi vai de plodul ei! poţi veni şi mâine?"...Recunosc, sunt năucit sub asaltul cestui monolog nonşalant, devastator, hodoronc-tronc! Îi promit că vin şi mâine. Ea-şi sărută odorul pe nas, pe ochi, pe frunte, pe scutece...şi lăcrămează. Ţâncul simte bucuria din sufletul mamei şi începe să râdă. Are buzele vinete de frig şi pudrate cu zahăr de la gogoşi. Trec strada Paralelă şi mă opresc în colţul stâng. Râsul copilului mă urmăreşte vehement. Femeia mă strigă. Şi mă aşteaptă. Până mâine!...(Stai să vezi!)
MAMĂ TRISTĂ, COPIL VESEL (I) Scris de Ion Zimbru
