Domnișoara Tengri

Scris de Ion Zimbru

Vineri, 25 Iunie 2021 00:00

Odată, într-o duminică fără sfârşit, cu dimineaţă fără sfârşit... hotărăsc să mă duc în Marele Dormitor Universal „Eternitatea”, să mă reculeg la Monumentul Poetului Necunoscut. Nu mă grăbesc, însă ajung repede fiindcă nu merg încet. Şi, pentru că n-am mai fost de mult, îmi este cam ruşine de Memoria cestor împătimiţi întru Arta Cuvântului, întru îngenunchere la picioarele Metaphorei fără de care nicicând nu se poate şi nu se întâmplă Poezia. Pe aleeea ducătoare spre capelă, îmbrăcată elegant, într-o rochie fără sfârşit, o văd pe domnişoara Tengri, balerină la Teatrul Muzical. Stă pe o bancă şi zice că merge şi ea cu mine. Zice că-i admiră foarte mult pe Poeţi şi chiar baletează după linii melodice coborâtoare/urcătoare din versurile lor. Şi eu admir baletul, dar şi balerinele. Altfel, n-am cum. Nu?... Sigur că da!... Ajungem la Monument şi începem. Şi îmi aduc aminte toate clipele în care o văd pe stradă ori în autobuz. Şi o rog să mă lase să-i scriu pe rochia fără sfârşit. Şi mă lasă. Şi-i scriu. Uite-aşa-i scriu: „Cu precizie de balerină alunecă prin cotidian. Cu libertatea săgeţii trase de-un arcaş profesionist, pot spune. Trecătorii se uită la ea şi vor s-o înveţe pe de rost, ca pe o minune. Iar eu, numai eu, îi cânt din frunză, îi cânt din pian. Iar ea se ceartă cu zei, se ceartă cu poeţi, se ceartă cu mameluci. Ăştia-s nişte îngâmfaţi. Au bine şi rău de înălţime. Ăştia calcă prin gropi olimpice, ţipă la rugi de mure, uită că viitorul intră brusc în vechime. O cheamă Tengri. Doar atât ştiu muritorii despre ea. Pe stradă, fiecare o râvneşte cu ambrozie şi nectar. Ea surâde şi refuză, alunecă în des/crederea sa. Acasă, fiecare se culcă repede şi o visează murdar. Ea, Tengri, domnişoara balerină de la Teatrul Muzical, nu se opreşte nici ziua, nici noaptea. Şi nici nu cere preasfinţiţilor şi preafericiţilor vreo răscumpărare. Şi nici nu are loc în tablouri. Şi nu are loc nici în alte şi alte puncte de re/vedere. Dar e atât de frumoasă şi delicată-n ceastă alunecare, încât poţi s-o dai la o floare. Până acum, domnişoara nu (mi)-a vorbit niciodată. Dar cine poate răbda o viaţă întreagă doar s-o vadă cum scrie infinituri şi cum desenează pe pământ şi pe apă ce abia a mai rămâne din ce a fost sfânt?!”... Da, iată, o tanti oarecare scutură preşul pe geam. Strig: „De ce suturi, doamnă? Chiar nu vezi câtă splendoare şi cât diafan? Chiar nu vezi câtă elegie în alb? Şi ce unică invazie de fluturi? Chiar nu vezi cest frumos gratis? Chiar îţi scuturi gunoaiele pe aşteptarea mea la pian?”... Mă opresc. Sunt tocmai la capătul rochiei fără sfârşit. Din inima de piatră a Monumentului, ca un fel de „flacără verde”, se aude glasul şi lacrima Poetului Necunoscut: „oare unde se ascund fluturii când plouă? oare de ce nu ştiu să spun nimic despre agonia unui fluture?”