AȘA SE PĂSTREAZĂ ARMONIA

Scris de Ion Zimbru

Sâmbătă, 26 Iunie 2021 00:00

De foarte multă vreme şi de foarte mult timp mă străduiesc (şi mă rog) să ajung la porţile celui mai mare păcat. Fiindcă, din toate păcatele lumii, trebuie să existe unul mare, cel mai mare. Care-o fi, oare? Păi, dacă luăm Lista lui Lucifer, aprobată şi semnată şi parafată de Şeful Suprem, nu pot face nici un pas fără să calc strâmb, fără să calc în păcat, fără să pic în greşeală, fără să cad în abatere, fără să sfărâm un bec, fără să mai nu ştiu ce cu fapta şi cu gândul şi cu vorba. Nu? Oare nu-i mai bine să nu fac Nimic, adică, mai limpede, chiar să fac Nimic? Cred că numai aşa mă pot feri de toate ademenirile, tentaţiile, ispitele, de/săvârşirile-n păcat. Dar, să (nu) fac Nimic, nu cumva-i necesară Plecarea? Nu cumva se impune „mai bine mă duc”? Şi, dacă „mă duc”, cine-mi spune/garantează că ajungerea „acolo” nu-i păcat, nu-i cel mai crud şi cel mai mare păcat „necesar” pentru a nu cădea-n dizarmonic şi în plictiseală? Nimeni nu-şi asumă această răspundere, drept pentru care Plecarea-i un risc pe cont propriu, e un fel de „rezolvare”, un soi bizar de „participare” la Cauză şi Efect. Da? Aşadar, să le dau pe „toate” pentru „una”, nu? Uite-aşa zic eu că-i cel mai potrivit: „Decât un an/cioară, mai bine-o zi/cuc. Mai bine-o zi/vultur. Mai bine mă duc. Mă duc să bat o secundă, atâta să bat la porţile celui mai mare păcat. (Aşa spun poeţii pe care nu-i ştiu. Sunt vinovat. Sunt născut mai târziu. Dar eu îi cred pe cuvânt. Că şi ei au umblat cu lămpile lor, din păcat în păcat). Decât un an/broască, mai bine-o zi/iaz. Mai bine-o zi/trestie fără obraz. Mai bine-o zi/lup împuşcat şi flămând, la cap să-i stea căprioare lăcrimând. (Aşa ştiu poeţii să moară uşor. Pentru că şapte inimi au cuvintele lor. Eu n-am decât una pulsând putregai când văd cum sfârşitul dă buzna în cai). Şi, decât un an/astăzi, mai bine-o zi/ieri. Nu-i mai bine-un ieri/Dante, la care să ceri zi/freamăt, să ai mâine cum să ajungi în noaptea aceea cu degete lungi? (Aşa hotărâră poeţii, atunci, în noaptea aceea cu degete lungi. Mai lungi ca Lumina trimisă din Iad, pe umeri, pe gât, pe cuvânt, pe păcat). Şi, decât o zi/vierme în mărul frumos, nu-i mai bine-o zi/piatră călcată pe jos, să cadă pe ea ochii serii din tei când vin să-(şi) ia Lună atâtea femei? (Aşa se aude şi cred că a fost „acum”-ul acela uitat fără rost...!...)... Decât un an/astăzi, mai bine-o zi/rug. Mai bine-o zi/Dante! Mai bine... mă duc!”... Nu?... Şi uite-aşa se păstrează armonia! Uite-aşa se salvează Raiul şi Iadul din fiecare secundă!