În fiecare zi, de câţiva ani buni, cum se zice (de câţiva ani răi, ar fi fost mai bine zis, nu?) o văd la colţul farmaciei. Stă şi tace. Nu cere. Nu priveşte la cineva anume. E o bătrână. Tare bătrână. O femeie uitată de ai săi, uitată de ai noştri şi de ai voştri, dar, mai ales, uitată de Partidul şi de Statul Nesimţirii. Ridurile-i accentuate demonstrează că biata alcătuire omenească se află printre primele în topul Suferinţelor trimise pe Pământ şi aplicate imediat, fără tăgadă şi odihnă, de către distinşii conducători ai Democraţiei, cea mai stupidă orânduială din Calea Laptelui, de la Pericle înspre bătrâna din colţ. Dincolo de toate necazurile şi patimile prin care trece, femeia nu-şi calcă pe demnitate. Nu (se) plânge, adică. Nu strigă. Nu se suie pe macara ori pe bloc să-şi clameze nenorocirile, să-şi urle revendicările, să ameninţe cu sinuciderea, dacă nu...!
În fiecare zi, de câţiva ani răi, trec pe lângă ea, încetinesc alergarea spre nicăieri şi chiar mă opresc, din când în când, să-i dau bineţe, dacă i-o mai fi folosind la ceva salutul meu firesc. Cu mâinile-i uscăţive şi degetele-i ca nişte vreascuri, cu tremurarea specifică senectuţii, dar şi cu uşoara convingere că nădăjduirea n-are cum să piară niciodată, făptura cu ochi di/stinşi se sprijină de-un băţ înlocuitor de cârjă. Şi băţul, şi omul-femeie, şi aerul/indiferenţa din jur, într-un fel explicit şi răscolitor, subliniază fragilitatea firavei constituţii anatomice din colţul banal al farmaciei, dar şi bătălia tacită dintre viaţă şi moarte, dintre sărăcie şi huzur. În timp ce unii îşi fac frecţii la vătămături ordinare pe plaiuri mai deştepte şi mai cu fes decât cele mioritice, în timp ce alţii îşi dau salarii lunare mai mari decât a primit această bătrână în toată viaţa-i, iată, pusă la colţ, toţi năimiţii şi misiţii, toţi arhonţii şi flecarii întreţin demagogia şi iresponsabilitatea, lenea şi luxul, lăcomia şi laşitatea într-o Patrie cu gravă lipsă de calciu, într-o Ţară cu sufletul prin tindă şi căreia i se zbate coliva-n piept. Nu?...Nu-i aşa că sună minunat şi salvator „sculaţi, voi, oropsiţi ai vieţii...?” Nu-i aşa că bătrâna femeie din colţul farmaciei, care nu are bănuţi pentru pastile urgente şi vitale, în vreme ce alţii îşi târguiesc frecţii de la Viena, merită să-i aducem aminte de Eminescu? Sigur că da! Chiar aşa: „Zdrobiţi orânduiala cea crudă şi nedreaptă,/ ce lumea o împarte în mizeri şi bogaţi!/ Atunci când după moarte răsplată nu v-aşteaptă,/ faceţi ca-n astă lume să aibă parte dreaptă,/ egală fiecare, şi să trăim ca fraţi!”
