ACELEA SUNT VREMURI FOARTE FRUMOASE

Evaluaţi acest articol
(1 Vot)

Acelea sunt vremuri foarte frumoase, chiar dacă, de bună voie ori obligat, trebuie să pun mâna pe unelte şi să uneltesc, adică să le folosesc în scopul pentru care au fost inventate. Acelea sunt vremuri foarte frumoase, chiar dacă, mai de plăcere, mai de frica mamei şi a învăţătorilor, mai de ruşinea satului, trebuie să pun mâna şi burta pe carte, adică să văd şi să citesc ce mă-sa au văzut şi au citit cei care au fost veniţi pe lume, s-au îmbrăcat, au mers până unde...şi au fost muriţi. Acelea sunt vremuri foarte frumoase, chiar dacă nu pot să pricep mugetul de foame al unei vaci, schelălăitul unui câine sub ciomag, cântarea unei păsări prin poghiazuri, tăcerea unei gâze sub talpă şi moartea unui om. Acelea sunt vremuri foarte frumoase, chiar dacă mă simt îndepărtat de fete, mă simt luat în şfichi de vorbă urâtă, în şfichi de vorbă crudă, în şfichi de băşcălie, de prostie omenească împinsă până la grotesc. Acelea sunt vremuri foarte frumoase, chiar dacă ea nu vine. Încă. Nu vine, dar îi văd aşteptarea. Aşteptarea până atunci, adică aproape de acum. Văd aşteptarea şi mă opresc din alergare. Aceea. Cea mai frumoasă alergare din copilărie. Alergarea spre gară. Cu zmeul, sau cu morişca din cărăbuş, sau cu cercul. Mă opresc din alergarea aceea şi mă uit la aşteptare. Cea mai frumoasă aşteptare. Aşteptare stând puica sau cu capul pe genunchi. Şi, din când în când, cu satul acela, adică acesta, în irisuri şi-n târziul care se face din ce în ce mai devreme. Aşteptarea-i peste tot. Dar ea unde o fi? Cred că-i în mijlocul aşteptării, dar nu se vede. Ori se vede, însă-i nu-i destulă devremea ca să-mi fie dat/dată s-o văd. Întind mâna cu zmeul, sau cu cercul, sau cu morişca. E blândă aşteptarea. Aş vrea s-o pot măsura, s-o pot întreba. S-o măsor şi să văd cât mai ţine, cât mai este. S-o întreb dacă mai are răbdare. Şi ea să-mi spună că nu poate avea răbdare, dacă nu are răbdare. Se aude cum începe să foşnească rochia de mai târziu. Coboară din volbură şi merge încolo, pe cărarea nedreaptă din lanul de grâu. Macii vor s-o prindă de glezne, dar rochia-i goală, fără ea şi fără sfârşit. Zmeul îşi şterge o lacrimă şi cere înălţare. Morişca bâzâie înspre depărtarea unde mama plămădeşte şi frământă şi face aluat pentru cele mai bune turte din sudul Moldovei de nord. Iar cercul îşi hodineşte raza şi vorbeşte cu ea despre tata, care a fost până la moarte pe jos şi s-a întors ca să vadă cât mai are de trăit. Simt aşteptarea ei cum mi se suie în suflet şi mă roagă S-O IAU CU MINE!









Citit 598 ori Ultima modificare Joi, 29 Iulie 2021 22:49

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.