Atunci, la prima şi cea mai frumoasă întâlnire a noastră, i-am promis că am s-o fac şi am s-o îmbrac în rochie de crizantemireasă! Şi ea, prea mult răbdătoarea şi aşteptătoarea cestui moment, mai crede şi acum! Trebuie să creadă, că nu are încotro! Ea ştie că eu mă ţin de Cuvânt, chiar dacă miroase a Târziu! Ea ştie că o iubesc ireversibil, precum fenicienii, care îşi adorau corăbiile plecate-n largul Deşertăciunii, deşi erau siguri că toate sunt scufundate, că nu au cum să se mai întoarcă-n veacul veacurilor la Ţărm! Aşteptau... măcar momentul Visării! Şi le visau venind încărcate cu Mirodenii!... O aştept şi o visez întorcându-se doldora de dor şi nădăjduire, cu toate Manuscrisele mele la catarguri, cu toate Poeziile mele şi ale Lumii!... Oare cum am să rezist când vedea-voi că nu se vede, că a fost doar un Vis?... Dar visul continuă! Iluzia continuă, cum foarte frumos zice poetul Radu Sergiu Ruba, unul dintre cei mai mari poeţi orbi ai omenirii! Şi nu continuă fără efecte! Ci aşa, ca-n deşert, ca o Fata Morgana! Şi mie, îndrăgostit de-a Lungul şi de-a Largul, mi se pare aievea! Ea este! Şi uite-aşa este ea! Doar ea poate fi aşa! Numai şi numai ea! Iată: „Trece pe-aici, frumoasă, cumsecade,/ bună de dans în ploaie şi-n zăpadă,/ ciuleandră... sau, măcar pe apucate,/ să deie gând şi strigăt: cum să cadă?!// Căci a căzut o dată... era vreme/ de dat la câini şi de rămas în casă,/ când Mama nu vroia să ne mai cheme:/ crizantemire!!! crizantemireasă!!!//... Apoi, n-a mai căzut. Cred că-ncepuse/ uitarea-n glod şi glodul în uitare/ cu vin Khayyam şi rânduri Lampeduse/ cu nopţi încet, prin Şeherezadare!//... Califul, astăzi, trece fără milă,/ printre frumoase triste, printre care/ îşi seamănă plânsoarea Termopilă/ pe un hectar, pe câteva hectare...!...// Vinul Omar dă-n reverii Khayyame.../ Ea dă-n surâs şi-n lăcrămări Cuvântul/ pe care-l ştiu din glasul unei Mame,/ dar n-am putut să-l caut învățându-l!//... Ce cumsecade poate fi o fată/ care nici nu mai are cum să cadă,/ căci a dansat ciuleandra, altădată.../ dar s-a sfârşit în glod, Ne/Vinovată!”
Iată, fenicianul se duce acasă! Poartă-n spinare o Corabie scufundată! Mă duc şi eu acasă! Port pe braţe o Crizantemireasă fără sfârşit!... Pornesc toate pregătirile şi toate gătirile de Nuntă! Pe Valea Zimbrului! Se aude Filarmonica de câmp şi Ţâncul pământului! Şi Aria Iubirii din Opera Zădărniciei! Şi toate-s Acordate-n sensul Veşniciei! Şi toate-s de Acord cu marele Nimic! Doamne, câtă Bucurie! Şi câtă Uitare! Oare unde-o fi Crizantemirele?
