O UMBRĂ ALBĂ (I)

Evaluaţi acest articol
(1 Vot)

Pe linia orizontului care desparte orice de orice, oricând de oricând şi oricum de oricum, cam la şapte dumitriţe distanţă de casa mea cu cer la uşă, văd (mai mult bănuiesc) o siluetă albă. Aşa de albă, aşa de subţire şi aşa de transparentă încât îmi vine să cred că-i mai degrabă o umbră de siluetă, o metaforă, o fantasmă, o lucrare a halucinaţiei, iar nu ceva real, palpabil, material, consistent. Desigur, e a o mie şi una oară când zăresc această Alcătuire în drum spre mine, dar nu pot să-mi dau sama de ce nu mai ajunge. După calculele mele aritmetice imaginare, ar trebui să bată la poartă cam în juma de oră, ar fi trebuit să fie în jurul meu de când hăul şi pârăul, însă parcă stă pe loc, parcă păşeşte pe o bandă mergătoare înapoi, parcă mă ia în băşcălie, parcă întârzierea dumneaei vrea să-mi transmită ceva, alt ceva decât ştiu eu a pricepe. Am vrut de multe ori să plec înaintea sa, poate i-o fi teamă să se mai apropie de eu(l) meu (ne)norocit, poate i-o fi frică de câinii lui moş Fluture, de băieţii şi fetele care o iau în râs, care o fluieră şi o poreclesc. Numai eu o iau în serios. Că aşa mi-a poruncit mama. Să nu-mi bat jos de nimeni şi de nimic în lumea asta, mai ales că altă lume nu există. Şi mai  ales că această Alcătuire desparte Tot de Nimic şi Totdeauna de Niciodată, zice mama. Da, am vrut să mă duc s-o întâmpin mai încolo şi mai devreme, dar tot mama mi-a zis că nu-i la cheremul meu, ci eu sunt la cheremul ei. Însă chiar şi mama are o nedumerire. Ea ştie/crede că ar trebui să fie îmbrăcată-n negru, nu în alb. Aşadar, nu poate da răspuns la întrebările mele despre culoarea rochiei, drept pentru care mă pregătesc să-i fac o surpriză acestei bizare Alcătuiri. La noapte, cât toţi vor adormi, m-oi duce peste ea, aşa, nitam-nisam, că-i albă, o pot vedea-n întuneric, s-o ating, s-o descos, s-o iscodesc, să mă conving şi eu ce pupăza vrea de la mine, de ce mă torturează, de ce mă umple cu senzaţia că mai mult se îndepărtează decât se apropie. Uite, în acest moment e mai departe c-o dumitriţă, în loc să fie mai aproape. Ori sufăr eu de aberaţii cromatice. Ori n-am socotit exact. Ori ar trebui s-o las baltă şi să-mi văd de...! De ce să-mi văd, când nălucirea asta mă obsedează? Dacă nu-i ea? Dacă nu mai vine? Dacă se joacă de-a mijoarca, de-a „uite-o, nu e” cu mărunta mea constituţie din moaşte inutile şi din cărniţă putregăioasă încă din prima secundă a „coborârii” pe lut?...Sigur că da! Trebuie să dezleg misterul! În noaptea care tocmai începe cu o seară fără Lună! Numai bună de cercetat în Alb, de pătruns în Alb! Numai potrivită pentru desluşire, pentru ieşirea din labirint! Da...încep să mă duc la ea!...(Stai să vezi!)

Citit 743 ori Ultima modificare Vineri, 01 Octombrie 2021 23:00

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.