Uite-aşa îmi trece prin cap o săgeată! Dar nu orice fel de săgeată, ci una unică, specială, deosebită de cele muiate în curara, în flăcări, în tescovină, în apă de unde cântă broasca, în fântâni cu gura în jos, în carotida lunii, în ochiul strâmb al ciclopului nenorocit! Nu, nici vorbă! Îmi trece prin cap o săgeată descântată în polen, dar nu în polen de mătrăgună, de holeră, de ochiul-boului, de coada-vacii, de pălăria-şarpelui! Nu, nici vorbă! O săgeată muiată în polen de nu-mă-uita îmi trece prin comitetul central! Îmi trece şi-mi aduce aminte despre tot ce înseamnă fecunditate! Şi chiar se întâmplă fecundarea! Şi chiar aud (în capătul acesta sau în celălalt capăt) cum dă în muguri (cum încolţeşte, adică) o lupoaică ciudată, necesară, minunată... o lupoaică fără de care nu se poate, cu sânge de ambele genuri, adică o lupoaică neutră! Adică, ştiţi foarte bine dumneavoastră, o lupoaică universală, care "face" ca masculinul, la numărul singular, şi "face" ca femininul, la numărul plural! Dar nu numai că dă-n muguri, ci şi înfrunzeşte! Şi înfrunzirile cer din ce în ce mai mult bioxid de carbon! Şi există bioxid de carbon! Cu nemiluita există! Şi lupoaica învaţă să muşte, din ce în ce mai tare şi mai frumos, flămândă, din ce în ce mai flămândă, cu dinţi încă de carton! Apoi, corect şi firesc, urmează înflorirea lupoaicei, "legarea", creşterea, pârguirea şi coacerea... şi, Doamne, ce fel adulmecă norii această "consecinţă" a nectarului din vârful săgeţii trecătoare prin cap... prin capul bunei-speranţe, bineînţeles! Şi, Doamne, ce fel încearcă lupoaica să între/rupă misterul abrupt, misterul "sine qua non", misterul fecundităţii generatoare de "fericire" şi "suferinţă", de "fals" şi "real" deopotrivă! Şi, Doamne, ce fel de "dar" picură galben (adică dezastru cu sinus îngust şi vandal) peste această Alcătuire, peste această Muncă! Şi câtă muribundă sforţare pe trupul şi pe sufletul lupoaicei în încercarea de a sfărâma şi devora (cu dinţi de cristal) toată lumina de până la ea, de dincolo de ea! Din ce în ce mai rănită, pică în resemnare, parcă jinduieşte colţurile neantului, parcă vrea să se confunde cu toamna asta frumoasă, cu zodia-i mincinoasă şi tristă şi in/utilă, chiar cu măreţia liniştitoare a Nimicului etern!
De departe, tocmai de departe, dintr-un fel de scorbură a Zădărniciei, de bârlog al Amăgirii, se aude rostogolindu-se încoace şi încolo un fel de Amin! Şi parcă un fel de Alt Cineva/Ceva trage zăvoarele la Mereu!... Şi, totuşi... există, există, există această lupoaică în capătul acesta (sau în celălalt capăt) al meu!
