Încet-încet, nemaipomenit de încet, începe să se vadă şi să se audă cum se lasă seara următoare! Seara de duminică, adicătelea! Maria, încă în rochie de nuntă, se uită la mine şi-mi spune că vrea să se îmbrace în rochia „civilă”! Şi zice, ca şi cum n-aş şti, că trebuie să se dezbrace, mai întâi! N-am nimic împotrivă! Şi mai zice, ca şi cum n-aş şti, că nu trebuie să mă holbez când se dezbracă şi se îmbracă! Iarăşi nu am nimic împotrivă! Mă duc mai încolo, pe Râpa Fasolei...şi nu mă uit la Maria! Cred că se dezbracă frumos! Cred că se îmbracă frumos! Şi mă întorc lângă ea când îmi spune că-i gata! E frumoasă, a naibii de frumoasă-i Maria asta! Are o rochie de culoarea crizantemei! Nişte mov închis, amestecat cu arămiu la fel de închis! Pe rochie, de la piept înspre poale, văd imprimate străzi în perspectivă, foarte multe străzi în perspectivă! Străzi care duc Nicăieri! Străzi care se întorc de Nicăieri! O stradă, mai mult alee decât stradă, se pierde-n decolteul provocator...unde, spre marea mea bucurie, dar şi surprindere, văd cupa/floarea de holbură, pe care i-am strecurat-o/dăruit-o ieri, în toiul valsului, în toiul fericirii, în toiul amăgirii, în toiul ne/prevăzutului! Mă roagă să întind palmele cu faţa-nspre ochii săi! Le întind cum zice! Şi zice: „Dumnezeule...câte amintiri frumoase citesc în podul palmelor tale! Ce scurtă ţi-i linia vieţii! Şi ce lungă ţi-i linia iubirii! Te rog să-mi spui şi tu ce vezi în palmele mele! Nu-i aşa că şi mie mi-i scurtă linia vieţii? Nu-i aşa că şi mie mi-i lungă linia iubirii? În afară de asta, ce-mi mai poţi ghici? Hai, te rog frumos, ştiu că te pricepi la chiromanţie!”...Sigur că da! Mă uit în palmele-i mici şi delicate şi încep astfel:
„stai liniştită, doamna mea de cruce!/ şi fii atentă...iată: chiar de cade/ mărimea sa, (ne)totul, nu am frică,/ fiindcă am ferestre luminate/ cu zori din ochii tăi, cu manuscrise/ scântei din toate gândurile tale,/ din somnuri, din visări şi din iluzii/ umblate şi-ascuţite prin deal-vale...!/ ştii c-am strigat o lună pe lucarnă,/ să stea, s-o desenez, să am lumină/ când cineva îmi suflă-n lumânare.../ şi ochii tăi nu mai au timp să vină!?// şi înc-o dată, doamna mea de cruce,/ stai liniştită!...fii atentă...iată:/ chiar în secunda asta cum (ne)totul/ stă ca pe spini şi huruie să cadă,/ şi hohoteşte hăt în depărtare,/ scăpat din chei şi socoteli divine.../ surâde infernal, dar nu mi-i teamă, deşi-i aproape, cade lângă mine.../ fiindcă am ferestre luminate/ din ochii tăi trecuţi prin lumânare/ şi prin lucarnă...irisuri de negru,/ de cruce, de răspuns şi de-ntrebare!?”
Seara s-a lăsat de tot! Chiar se vede cum stă şi tace lângă mine şi lângă Maria! Încet-încet, Maria-şi pierde conturul, cum şi eu mi-l pierd tot la fel! Nu ne mai vedem! Nici seara nu ne/se mai vede! E noapte! Doamne, ce mă fac, oare, cu Maria? Şi nici lemne de scară n-am chitit!...(Stai așa!)
