Era o căldură înăbuşitoare, dar curată...nu mizerabilă, cum are să fie mai târziu, cam peste jumătate de secol, când totul va fi scăpat de sub control omenesc şi dumnezeiesc deopotrivă! E o căldură care nu te fugăreşte să stai scufundat în iaz, cu stufu-n gură! În stânga, lanul de floarea-soarelui umple Zăpodia şi-o sfinţeşte cu galbenul sinucigaş Van Gogh! În dreapta, grâul aşteaptă secerătorii cu secere şi cu mână şi cu grijă şi cu dor şi cu doinire, ca-n Moromeţii! În faţă, lanul de păpuşoi îşi consumă verdele întunecat şi sănătos fiindcă plouă de trei ori pe săptămână...nu-i secetă, cum are să fie mai târziu, cam peste jumătate de secol, când răutatea, lenea, luxul, lăcomia şi laşitatea vor alunga orice urmă de nor, orice aversă, orice ploaie blândă sau torenţială, adică orice semn de vreme bună! În spatele din stânga, în spatele din dreapta, în spatele din faţă, chiar şi în spatele din spate, Pădurea adună văzduhul de pe drumuri şi-l aşează la locul lui, de fiecare dată...că nici Tatăl şi nici Fiul şi nici sfântul Duh nu se „manifestă” într-o Ţară/Patrie fără Văzduh, fără Cumsecădenie şi Armonie, fără Răbdare şi Respect, fără binecuvântata murmurare a Filarmonicelor de Câmp!
Da, era cald ademenitor! De invidiat! Şi tăcere! Numai păsări şi foşnete clasice se aud! Dinspre gara Nicăieri...(de unde am plecat cu atâtea trenuri care m-au dus Nicăieri şi m-au adus de Nicăieri)...văd apropiindu-se o doamnă! O doamnă în rochie lungă până la capătul ei şi până la capătul meu! Rochie mov! Femeie sobră! O recunosc! Am mai văzut-o o dată! Mi-a salvat viaţa! Mulţumită ei, adicătelea, nu am murit călcat de tren, când am adormit pe calea ferată, ca un naiv, fiindcă pusesem urechea pe şină, să „văd” dacă vine sau dacă nu vine personalul de Bârlad!...Ea m-a rostogolit din faţa locomotivei chioare!...Ea este doamna Niciodată! Trebuie să-i mulţumesc măcar acum! Adică s-o ascult! Şi iată ce-mi spune!
„N-ai cum să stai (tot timpul) fără Niciodată! / N-ai încotro...(este o Doamnă)... să-i arăţi/ că o iubeşti ca pe o notă de răsplată/ pentru murirea altor multe nici-o-dăţi!// N-ai ce să faci...(nu ai ce pierde, nici ascunde.../ şi nici pe tine nu ai unde să te-ascunzi)…/ ai ocolit atâtea volburi muribunde/ şi-ai părăsit atâţia fluturi muribunzi!// Nu poţi să ştergi, nu poţi să uiţi trecutu-n care/ ai fluierat la ciocârlii...(ca un tălâmb).../ ai tot scuipat pe Simfonia din cicoare,/ ai blestemat vremea orchestrelor de câmp!//...Ce alte-dăţi ai spart sub talpa vinovată/ de-a fi călcat pe viu, pe mort, pe grâu, pe maci...!.../ Gata, e timpul, vine doamna Niciodată,/ sărută-i mâna, jură-i drept că nu mai faci!”//...NIMIC ÎN PLUS!
