Sunt la intersecţia dintre şoseaua care leagă târgul poetului Ion Potolea (Bereşti) de şoseaua care ţine legătura dintre târgul poetului Cezar Ivănescu (Bârlad) şi oraşul poetului Panait Căpăţână, Galaţi. Stau exact lângă Troiţa ctitorită de-un Creştin incurabil... şi-l aştept pe tata. Tata trebuie să sosească din Tabără, fiindcă acolo se duce în fiecare zi să muncească. Face şanţuri reale pe marginea şoselei, adicătelea. Şoseaua-i acoperită cu balast cărat cu mare grijă şi cu nişte maşini uriaşe şi urâte, tocmai din Poiana Vântului, o balastieră renumită în epocă... mai ales prin producţia de pepeni, mai târziu, când asfaltul a cucerit şi a şi distrus tot. Maşinile nu-s basculante, iar lucrătorii nu-s automaţi. Se munceşte foarte greu, mai abitir decât se speteşte badea Sisif. Şi nimeni nu consideră corvoada asta ca fiind vro pedeapsă. În fiecare dimineaţă, muncitorii angajaţi la „Drumuri şi Poduri” se opresc la Troiţă şi se închină, deşi sub icoană se poate citi limpede „Maica Domnului, roagă-te pentru noi”. Chiar şi doamna Maria Sete umblă pe şoseaua spre/dinspre Bereşti... şi duce apă truditorilor la şanţuri şi balast. Şi ea, desigur, se închină la ducere şi la întoarcere. Sigur că da! Nu mă uit la ceas, că n-am! Dar să tot fie cam douăzeci de ceasuri! Uite... îl văd pe tata venind încet, cu toate uneltele pe umăr, mai grele decât el! Se apropie, se apropie... şi nu-mi vine să cred că lăcrămează, mai ales că tata nu a plâns niciodată, cel puţin „la vedere”! Se apropie şi-mi spune că tanti Maria Sete a murit azi-dimineaţă, de supărare că a secat fântâna din care aducea apă la ne/muritorii cu târnăcop, cu lopată, cu hârleţ şi cu cazma! Oare cum să n-o bocească? Femeia aceasta era ca un fel de vivandieră pentru toţi, nu?... Tata îmi dă un bileţel pe care, cică, i l-a dat Maria Sete când s-a întors de la fântâna fără apă! Citesc... şi-mi dau lacrimi!
„Ce-adânc este înaltul şi ce înalt e-adâncul/ când merg să scot oleacă de lună plină-n ciuturi/ şi s-o răstorn în cana cu marginile şterse/ de setea mea imensă şi talele săruturi!// Şi s-o răstorn în cana... aceeaşi cană-n care/ am pus şi lună veche, am pus şi lună nouă.../ dar n-am scăpat de setea devastatoare, doamnă,/ şi beau, fără suflare, cu mâinile-amândouă!// Mânat de lăcomie şi visuri şi vestale/ şi sete fără capăt, am scos şi lună goală.../ şi am ascuns-o-n noapte, să beau doar eu lumină/ cu apă din această fântână catedrală!// Am scos şi scot întruna... şi fără încetare/ mă uit cum lăcomia înaltului mă-ngână/ şi-mi hohoteşte-n ciuturi şi-n cană... şi pe margini/ sărut deşertăciunea şi-adâncul din fântână!”... Sigur că da! Ne închinăm la Troiţă şi plecăm acasă! „Peste cincizeci de ani vor seca toate fântânile!” - zice tata. Şi are dreptate! Nu?
