Alaltăieri, când te-am apelat pe firul lung, sofisticat, enervant şi indiferent al Relaţiei dintre noi, mi-ai franjurat timpanele c-o scuză interminabilă şi mi-ai luat piuitul c-o ameninţare greu de suportat pentru Candoarea-mi din dotare! Te-ai fasolit şi te-ai gudurat la condiţia mea de Om care şi Crede şi Cercetează, dar n-ai catadicsit să mă dumireşti, n-ai vrut (ori n-ai ştiut, ori n-ai putut) să-mi răspunzi clar şi punctual la întrebarea care mă frământă şi mă mursecă, de parcă n-ai fi aflat (nici până acum) că animalul cu numele meu nu-i comestibil! Că doar tu, numai tu, Măria-ta, eşti stăpânul şi magazionerul tuturor răspunsurilor din Gol şi din Plin! Numai tu ştii Totul despre doamna mea, dar şi despre toate cele multe şi alte doamne ale celorlalţi Ne/Fericiţi, cărora văd şi aud că le dai detalii şi coordonate zilnice în legătură cu misterioasele lor Jumătăţi! De ce mă omiţi? De ce mă uiţi? De ce mă obijduieşti? Oare ce rău ţi-am făcut? Oare ce bine nu ţi-am făcut?
Ieri, când te-am apelat pe firul cel mai scurt din Univers, dar la fel de complicat şi de nepăsător, mi-a răspuns robotul, adică taman cel care-ntr-o bună/rea zi îţi va lua locul definitiv! Nu mi-a spus pe unde flanezi, pe unde iscodeşti, pe unde pândeşti, pe unde-ţi urmăreşti interesele, că doar nu-i prost (setat) să te dea de gol, să te toarne celui mai amărât dintre pământeni! Pentru că robotul nu ştie să roage, mi-a poruncit să-(ţi) las/dictez un mesaj laconic după ce aud trei semnale sonore! Ia spune-mi, l-ai citit? De ce nu vrei să-mi răspunzi măcar pe firul scurt şi să-ţi scoţi îndoiala din Suflet? Iacătă, ţi-l mai dictez o dată! Şi, dacă nu primesc nici o observaţie, nici o idee, nici o i/luminare, nu te mai deranjez câtu-i Lumea şi Pământul!
"Oare ce mai face, Doamne, doamna mea?/ câte rochii negre, lungi, de catifea/ mai îmbracă-n seară? cui le duce, oare,/ să le soarbă-n taină... şi-n amiaza mare?/ cui le mai dezbracă? oare unde sînt/ ochii-mi, să le umble-n foşnet pe pământ?// Ce mătăsuri, oare (când se va întoarce/ de sub jugul celor trei meschine Parce)/ va purta spre mine?... (semn că se mai poate/ smulge frumuseţea din singurătate/ şi adusă-n jertfă marelui Nimic).../ ochii-mi să le umble mult pe borangic?// Când începe, Doamne, primul din păcate?.../ (fără el, doar resturi de Imensitate/ seacă, inutilă văd venind Încoace/ şi plecând Încolo)... oare ce mai face/ doamna mea?... Doar asta, doar atât am vrut:/ Valsul cestei rochii printre Cer şi Lut!”//...
Hai, te rog foarte mult şi foarte frumos, răspunde-mi! Doar ştii că (fără mine şi fără alţii ca mine, răi sau buni) îţi ajunge Singurătatea până la Os!
